Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

denumirea de suprafaţă de eroziune (nivelare) iar celorlalte cea de nivele de eroziune.
Deci, ele reflectă atât un anumit grad de nivelare parţială specific unei etape (faze) de
modelare dar şi evoluţia ulterioară. În culoarele largi ale văilor deasupra teraselor se
desfăşoară nivele de pinteni (au dimensiuni mici şi retează strate din roci variate)
numiţi umeri de eroziune. Provin din fragmentarea unor vechi funduri de vale sau
chiar a unor nivele de eroziune slab dezvoltate.
La acestea se mai adaugă terasele fluviatile pentru evoluţia cuaternară,
platformele de abraziune pentru spaţiile litorale, platourile structurale sau litologice,
nivelele de creste etc.
3.2. Teorii privind evoluţia generală a reliefului :
Toate acestea dar şi abordarea diferită de la autor la autor a condiţiilor de
modelare (alcătuire litostructurală, tectonică, agenţi şi procese, condiţii biolcimatice)
au condus la formularea de teorii ce-au avut un grad diferit de acceptare. Mai mult
unele au fost formulate ca replici la cele anterioare (teoria lui W.Penck în raport cu
cea a lui W.M.Davis) iar cele din a doua parte a sec. XX ca aprofundări a ideilor de la
începuturi. Sunt şi mulţi geomorfologi care le neagă absolutizând punctele slabe dar
care nu pun sau nu încearcă să aducă „ceva” nou în loc. Cronologic teoriile cele mai
cunoscute şi aplicate de-a lungul anilor în studiul reliefului sunt în număr de patru,
celelalte fiind amplificări ale acestora.
- Teoria „ciclului eroziunii normale” sau a „ciclului geografic”. Este prima
concepţie unitară. A fost elaborată de W.M.Davis într-o primă formă în 1899 şi
amplificate de acesta ulterior prin adăugarea altor cicluri (deşertic, carstic, litoral etc).
Şi-a realizat teoria bazându-se pe propriile observaţii dar şi pe reunirea ideilor
valoroase referitoare la forme de relief şi procese elaborate anterior de mari geologi
americani şi totodată sub influenţa ideilor evoluţioniste la modă în sec. XIX.
W.M.Davis a fost un excelent cercetător dar şi un erudit pedagog care nu numai că şia
explicat simplu ideile dar a introdus modalităţi de reprezentare sugestive (mai ales
blocdiagrame) şi o terminologie uşor de reţinut (denumiri ale etapelor de evoluţie).
Prezenta sa în Marea Britanie (1908), Germania (1908-1909), Franţa (1911), la
congresele internaţionale de geografie şi la excursiile adiacente ce-au avut loc în
S.U.A. au fost prilejuri de transmitere rapidă a teoriei în condiţiile în care în lumea
geografilor concepţia evoluţionistă şi intuiţia ca metodă erau la modă.
Esenţa teoriei constă în câteva direcţii:
• stabilirea unei evoluţii generale şi de durată a reliefului de la munţi
înalţi la câmpie de eroziune (ciclu de eroziune);
• diferenţierea în cadrul ciclului a unor stadii evolutive în care relieful
capătă trăsături morfografice şi morfometrice aparte;
• o evoluţie pe ansamblu descendentă care presupune un relief înalt
creat de tectonică care în timp îndelungat (stabilitate tectonică) este nivelat;
• denumirea stadiilor prin termeni simpli folosiţi în concepţia
evoluţionistă (tinereţe – munţi înalţi fragmentaţi de râuri ce n-au ajuns la echilibru;
maturitate – reflectată de dealuri cu văi largi ce separă culmi rotunjite; bătrâneţe –
câmpii de eroziune cu slabe denivelări şi văi foarte largi);
• rolul esenţial în modelarea reliefului îl au procesele de eroziune
fluviatilă întâlnite pretutindeni de unde şi introducerea lui în denumirea teoriei (ciclul
eroziunii normale);
• corelarea efectelor (configuraţia generală a reliefului şi mai ales a
formei finale spre care evoluţia conduce) cu factorii care impun ciclul (eroziunea
fluviatilă, structura) şi-l diferenţiază stadial;
208