Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

alcătuite din gelifracte cu dimensiuni variabile (de la praf la blocuri de 0,3 – 0,5 m în
diametru) şi prezintă un grad diferit de cimentare
• Gheţari de grohotiş sunt mase de gheaţă, zăpadă amestecată cu
grohotişuri; au dimensiuni mari (pot ajunge la câteva sute de metri lungime şi grosime
de câţiva metri) şi două poziţii în funcţie de geneză. Unii se află la baza versanţilor
văilor din vecinătatea limitei zăpezilor veşnice. Au rezultat prin alternanţe de
acumulări de zăpadă care se transformă în gheaţă (în sezonul rece) cu mase de
grohotiş provenit de pe versanţi (în sezonul cald). A doua situaţie aparţine sectorului
terminal al limbilor gheţarilor montani aflat în stadiu de degradare. Fragmentele din
masa de gheaţă sunt acoperite neuniform de grohotişurile provenite de pe versanţi. Şi
într-un caz şi în celălalt formele rezultate au o configuraţie haotică cu valuri de
grohotişuri ce acoperă blocuri de gheaţă separate de microdepresiuni cu gelifracte mai
mici şi chiar cu petece de zăpadă sau apă. Sunt frecvenţi în Alpi la 2500 – 3000 m, în
Cordilieri la 3500 – 4000 m, în Anzi în jur de 3500 m etc.
• Solifluxurile şi blocurile glisante sunt forme de relief specifice
pantelor mai reduse (baza versanţilor, suprafeţe structurale slab înclinate etc.). Primele
reprezintă valuri şi brazde de alunecare produse în depozitul de versant ca urmare a
glisării lui sau a unei părţi din el ce s-a dezgheţat şi înmuiat peste un orizont ori pe
rocă din bază îngheţată. Apare o râpă de deprindere, materialul deplasat acoperit sau
nu de vegetaţie şi uneori roca în loc.
Blocurile glisante sunt grohotişuri desprinse din stânci, abrupturi care au căzut
pe suprafaţă cu pantă mică de la baza lor. Ele se afundă în depozitul de pe aceasta şi în
virtutea mişcării impusă de cădere dar şi de panta pe care ajunge îşi continuă
deplasarea împingând materialele de la suprafaţa depozitului în faţă şi lateral. Rezultă
o microdepresiune pe porţiunea deplasării încadrată de un val semicircular de
materiale.
- Forme de relief dezvoltate pe suprafeţe plane. Se dezvoltă îndeosebi în
regiunile de câmpie sau podişuri din zonele polare şi subpolare acolo unde există
pergelisol şi un molisol gros. Unele forme iau naştere şi pe platourile alpine. Geneza
lor este condiţionată de frecvenţa alternanţelor ciclurilor gelivale (îngheţ-dezgheţ);
amplitudinea diurnă de natură termică, alcătuirea molisolului, volumul de apă şi
repartiţia lui în acesta, gradul de acoperire cu vegetaţie şi tipul ei etc. Gelivaţia prin
repartiţia tensiunilor ce le dă naştere şi circuitul apei în molisol constituie factorii
care determină geneza formelor de relief care în majoritatea situaţiilor au un contur
geometric de la cercuri la poligoane mai mult sau mai puţin regulate. Ele au
dimensiuni, alcătuire, evoluţie şi vârstă diferite.
- Solurile poligonale sunt forme caracteristice regiunilor de tundră cu pergelisol
(Arhipelagul nord-canadian, Alaska, Spitzbergen, Laponia, Siberia etc.). Rezultă
reţele de crăpături provocate de îngheţ-dezgheţ care delimitează poligoane cu
configuraţii deosebite (patrulatere, pentagoane, hexagoane etc.). Se produc atât într-un
molisol neomogen cu elemente grosiere şi fine dar şi în cele relativ omogene, dar pe
suprafeţe cu pantă medie de câteva grade (2 – 5 0 ). Ele devin vizibile când s-a
individualizat reţeaua de crăpături umplute cu materiale grosiere sau cu gheaţă.
Aceasta este dependentă de variaţiile de natură termică îndeosebi prin frecvenţa,
intensitatea şi durata lor. Cu cât sunt mai accentuate cu atât sunt mai mari
posibilităţile de triere a materialelor, de circulaţie a apei şi de concentrare a ei prin
îngheţ în diferite sectoare. În general circulaţia apei se produce din adânc (vecinătatea
pergelisolului asigură o densitate mai mare) spre suprafaţă ceea ce conduce la uşoare
bombări. Acestea se accentuează când la mică adâncime (în molisol) rezultă lentile de
gheaţă. La suprafaţă sunt împinse elementele grosiere care pot aluneca lateral pe
116