Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• caracteristicile reliefului, îndeosebi altitudinea, energia, pantele
unităţii de relief de unde râul le dislocă şi le transportă (din munţi, dealuri înalte va
aduce o cantitate mare de pietrişuri, bolovăniş, iar conul va avea extindere; dintr-o
regiune deluroasă joasă va căra material mai redus şi nisipo-argilos cu care va crea
conuri mici aplatizate);
• climatul se va impune în specificul proceselor care au loc pe versanţi,
în mărimea debitului şi prin acesta capacitatea de transport a râului care va forma
conul.
• rocile dominante din bazin facilitează cantităţi mai însemnate sau mai
reduse de materiale în funcţie de rezistenţa la atacul exercitat de apa pâraielor din
bazinul colectorului ce formează conul.
• gradul acoperirii cu vegetaţie a bazinului hidrografic etc.
3.2.2. Deltele continentale. Constituie conuri aluviale foarte mari, dar cu
înălţime mică dezvoltate la ieşirea în câmpii (de divagare) sau în depresiunile cu vatră
netedă a râurilor cu debit solid important. Pe suprafaţa lor pot fi urmărite cursuri
părăsite care denotă pendularea frecventă a albiei determinată de înălţarea ei, în urma
depunerii de aluviuni; structura tipică este de pânze aluviale suprapuse formate din
pietrişuri, nisip, lentile de argilă.
În România, astfel de forme au dezvoltat Buzăul, Prahova, Putna în câmpie;
situaţii relativ similare sunt în Asia Centrală, deltele fiind construite de râuri care
coboară din munţii din nordul Afganistanului şi Iranului.
3.2.3. Glacisurile aluviale. Sunt forme de relief de racord între dealuri,
munţi şi depresiuni sau câmpii rezultate din îmbinarea, suprapunerea laterală a mai
multor conuri aluviale construite de râuri. Înălţimea lor depinde de dimensiunile
elementelor ce alcătuiesc aluviunile (cele grosiere dau conuri înalte), iar extensiunea
de volumul de materiale acumulate. Configuraţia relevă aspectul ondulat şi căderea
uşoară spre exterior. Sunt străbătute de râurile care le-au creat. Tipice sunt pe
marginile depresiunilor Giurgeu, Ciuc, Braşov sau în câmpia Râmnicului (Vrancei).
3.2.4. Piemonturile. Sunt câmpii extinse (zeci, sute de kilometri) rezultate la
contactul relativ brusc dintre o unitate înaltă (munţi) şi una joasă, netedă (depresiune
întinsă, câmpie lacustră etc.) prin acumularea unor mase imense de aluviuni cărate de
către o reţea densă de pâraie şi râuri. Evolutiv constituie o formă superioară conurilor
şi glacisurilor care apărute într-o fază de început s-au extins şi îmbinat.
Sunt tipice în Italia de nord, pe marginea Alpilor (regiunea Piemont), în
sudul Himalayei dar, şi în ţara noastră (pe rama sudică a Depresiunii Braşov, iar la
începutul cuaternarului la exteriorul Carpaţilor Meridionali).
- Condiţii de formare. Formarea piemonturilor solicită existenţa pe de o parte
a unui contact net (brusc), între o unitate de relief înaltă (munţi sau dealuri în
ridicare), iar pe de alta a unui climat care permite erodarea şi transportarea unui volum
mare de aluviuni din munţi şi acumularea acestora la marginea lor (fig. 29).
• Condiţie de natură tectonică se realizează la exteriorul munţilor sau
dealurilor în care energia tectonică impune o ridicare activă; în aceeaşi măsură, ea se
întruneşte şi pe marginile depresiunilor tectonice interne (intramontane), dar unde
subsidenţa a încetat sau este slabă. Rezultatul ridicării munţilor este individualizarea
unor versanţi tectonici relativ abrupţi care domină şesurile limitrofe cu mai multe sute
de metri. Altitudinile mari impun pante ridicate care facilitează, creşterea vitezei şi de
aici, putere de eroziune deosebită a cursurilor de apă, dar şi capacitatea de transport
deosebită.
• Condiţia climatică solicită pe de-o parte precipitaţii bogate, dar cu un
ritm de producere torenţial, iar pe de altă parte existenţa unor luni secetoase cu
96