Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• Faza de maturitate - cu o puternică dezvoltare a endocarstului paralel cu cea a
exocarstului; se încheie când evoluţia carstică atinge contactul dintre masa de calcar şi
rocile impermeabile de dedesubt;
• Faza de bătrâneţe - peşterile se prăbuşesc, cursurile de apă revin la suprafaţă,
se desfăşoară polje imense cu humuri;
• Faza de stingere - o prelungire a fazei precedente când se ajunge la o
suprafaţă de eroziune la nivelul rocilor necarstice; pe ea din loc în loc se mai păstrează
martori calcaroşi, ce amintesc de masivul de la care s-a plecat. Ea poate fi privită ca o
imagine generalizată a multor situaţii.
2.1.5. Relieful dezvoltat pe sare şi gips
Sarea şi gipsul sunt roci sedimentare omogene chimic şi în mare măsură şi
fizic (există orizonturi subţiri de argilă şi de sare impură), cu plasticitate ridicată şi
uşor solubile. Sunt legate îndeosebi de cutele diapire situându-se la adâncimi
variabile. În crearea reliefului, dizolvarea este procesul principal, dar frecvent ea se
asociază cu acţiunile altor agenţi - spălarea în suprafaţă, şiroirea, excavaţiile
antropice. Acestea pot să premeargă dizolvării (când sarea şi gipsul se află la
adâncime) sau pot fi simultane (rocile se află la suprafaţă).
În prima situaţie apa ajunge cu greu la stratele de sare sau gips unde provoacă
dizolvări pe spaţii restrânse. Stimularea pătrunderii apei se face prin realizarea de
crăpături în masa de roci acoperitoare (îndeosebi prin seisme, explozii în cariere) sau
în urma exploatării în subteran a sării. Prăbuşirea stratelor de roci de deasupra ocnelor
părăsite favorizează scoaterea la zi a sării. Din acest moment dizolvarea şi alte
procese acţionează concomitent. Scoaterea la zi a masivelor de sare ori a stratelor de
gips se realizează şi în urma unor alunecări de teren, curgeri noroioase, eroziunii în
suprafaţă (când grosimea depozitelor acoperitoare este redusă).
Prin dizolvarea sării şi gipsului rezultă diferite forme de relief asemănătoare
celor de pe calcare, dar apariţia şi evoluţia lor este mult mai rapidă, iar fizionomia şi
dimensiunile destul de variate.
• Lapiezurile apar sub două forme - şenţuleţe scurte şi adânci sau
excavaţii tubulare. În prima situaţie scurgerea apei conduce la o dizolvare rapidă pe
pantă, iar în a doua, stagnarea apei şi penetrarea pe fisuri. Dar, frecvent cele două
forme se combină, spaţiul dintre ele se îngustează foarte mult şi se transformă în
creste ascuţite cu configuraţie ondulată;
• Dolinele sunt depresiuni circulare cu diametre ce pot ajunge la peste 20
m. La cele mari, dizolvarea se îmbină cu tasarea; pereţii de sare sunt tapetaţi cu
lapiezuri; frecvent în dolinele adânci (peste 2 m) drenajul apei se face prin puţuri
verticale rezultate prin dizolvare la contactul sării cu intercalaţiile de argilă;
• Avenele sunt puţuri cu diametre de la 0,5 la 2 m şi lungimi variabile.
Cele dezvoltate în sare pură sunt mai rare şi au dimensiuni mici întrucât această rocă
este plastică şi nu are crăpături. Cele mari sunt legate de sarea impură şi mai ales de
sectoarele unde stratul de sare este în contact cu unul argilos sau de pietrişuri. Apa
circulă rapid în lungul contactului, dizolvă sarea, iar prin şiroire dislocă elementele
din stratul cu pietriş, bolovăniş, argilă. În acest mod se produce o lărgire treptată a lor.
Procesele sunt mult mai active când la partea superioară a puţului se află baza unei
doline sau depresiuni;
• Uvalele, văile dolinare şi sufozionale - rezultă prin îmbucarea dolinelor
desfăşurate în lungul unui aliniament corespunzător unui drenaj subteran (dolinele au
legătură cu acesta). Prin prăbuşirea fundului dolinelor tunelul subteran rezultat din
dizolvare şi curgerea apei, este scos la zi rezultând o vale sufozională în lungul căreia
pot fi sesizate resturi din doline, poduri, praguri;
149