Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

- Caracteristicile şi dimensiunile albiei majore sunt variabile de la un râu la
altul şi chiar la acelaşi râu, de la un sector la altul.
În raport cu albia minoră se desfăşoară pe lăţimi deosebite pe ambele părţi sau
numai pe una. La exterior intră în contact cu frunţi de terasă, iar când acestea lipsesc
direct cu versanţii, ceea ce face ca ele să aibă un caracter bilateral sau monolateral.
Luncile au dimensiuni mari în regiunile de câmpie şi podiş, în depresiuni, în
cursul inferior al râurilor; opus, râurile au albii majore înguste, monolaterale sau
acestea lipsesc în munţi, în cursul superior, în sectoarele unde s-au adâncit în roci cu
rezistenţă mare (calcare, roci cristaline etc.). Ca urmare, în lungul unui râu mai întins
se pot separa sectoare în care luncile au dimensiuni, alcătuire şi morfologie variate.
Situaţiile devin mult mai complexe la râurile care traversează unităţi montane,
depresionare, deluroase, câmpii. (ex. Oltul, Jiul, Mureşul, Dunărea, Rinul, Elba etc.)
unde alternanţele de situaţii sunt numeroase.
- Formarea luncilor este condiţionată de atingerea locală a unui stadiu de
echilibru morfodinamic, când râul îşi concentrează energia de care dispune pentru
transportul apei, aluviunilor şi în realizarea eroziunii asupra malurilor concave. Ca
urmare îşi extinde meandrele lăsând spaţii tot mai largi de luncă în sectoarele
convexe. Prin dezvoltarea meandrelor, suprafaţa de luncă rezultată printr-o meandrare
excesivă poate să ajungă la o lăţime de până la 18 ori mărimea albiei minore. În
condiţii excepţionale impuse în regiunile de câmpie, de atragerea unui râu de către
centre de subsidenţă activă, luncile capătă caracter asimetric, dar şi o dezvoltare foarte
mare (ex. Argeşul la intrarea în câmpie, Siretul în câmpia omonimă).
- Morfologia luncii este în cea mai mare măsură rezultatul migrării prin
meandrare a albiei râului, a proceselor de eroziune laterală şi de acumulare a
aluviunilor la viituri sau la vărsarea afluenţilor. În cupinsul ei există forme de relief
pozitive şi negative (fig. 22). Cele mai însemnate dintre acestea sunt:
• grindurile - ca forme de acumulare a pietrişurilor şi nisipurilor
grosiere în vecinătatea albiei prezente, dar şi a unor foste albii; sunt alungite, au
lungimi de sute de metri şi înălţimi de până în 10 m; frecvent sunt acoperite de
vegetaţie.
• popinele (grădiştile) - martori de eroziune în foste meandre părăsite; pe
unele se practică culturi sau sunt aşezări; au formă rotunjită şi înălţimi de 5-10 m.
• conurile de aluviuni depuse de pâraie sau torenţi care ajung în luncă;
cele extinse şi cu înălţimi mai mari sunt utilizate pentru culturi sau aşezări.
• trepte de luncă desfăşurate la 0,5 m, 1 m, 1,5 m, 2,5 m etc. - variază ca
număr, altitudine fiind rezultatul proceselor morfodinamice din albia minoră; cele mai
înalte au caracter de terasă de luncă fiind folosite agricol şi pentru aşezări.
• diguri - forme de relief pozitive amenajate antropic (din pietriş, argilă,
uneori plăci de beton etc.) în vecinătatea albiilor minore pentru a feri restul luncii de
inundaţii; au lungimi de ordinul kilometrilor şi înălţimi de 5 – 15 m.
• meandre părăsite (belciuge) care au rezultat prin procese de
autocaptare; în lungul lor sunt ochiuri de apă, sectoare cu exces de umiditate etc.
• cursuri părăsite ale râului principal sau ale afluenţilor; există şi situaţia
în care afluenţii pătrunzând în luncă urmăresc până la vărsare albiile părăsite de
colector (ex. Jijia în lunca Prutului).
• microdepresiuni cu dimensiuni variabile, unele având lacuri (bălţi), iar
altele, suprafeţe cu exces de umiditate.
• canale de drenaj sau pentru irigaţii realizate antropic; au lungimi de
sute de metri şi chiar kilometri şi adâncimi de 1-3 m.
82