Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

aport de altitudine. Această situaţie determină diferenţierea a patru nivele (corespund
unor intervale de înălţime) în care se impune un anumit specific morfodinamic ce
conduce la realizarea de reliefuri (chiar suprafeţe) cu caracteristici aparte. Acestea
sunt în număr de patru:
• Nivelul de abraziune şi acumulare cu desfăşurare între -200 m şi
câţiva zeci de metri înălţime, adică în spaţiul de acţiune în special al valurilor.
Mişcările epirogenetice şi eustatice pot mări acest interval. De altfel importanţe
abraziunii realizată de apele mărilor, oceanelor de care s-ar lega platforme de
abraziune extinse pe multe sute de metri şi chiar kilometri a fost precizată îndeosebi
de F.Richtofen (1866).
• Nivelul de denudare corespunzător modelării în intervalul cuprins între
linia de ţărm şi limita inferioară a zăpezilor veşnice. Aici rolul principal în modelare îl
au procesele de eroziune şi acumulare fluviatilă, iar rezultatul final îl constituie
peneplena ca în concepţia lui Davis şi a susţinătorilor lui.
• Nivelul limitelor zăpezilor veşnice delimitează spaţiul altimetric în
care se îmbină şi au rol hotărâtor în modelare procesele nivale şi glaciare. Acesta a
suferit modificări altimetrice însemnate în cuaternar în concordanţă cu variaţiile de
natură climatică sau cu ridicările neotectonice. În acest spaţiu rezultă un relief cu
suprafeţe de modelare specifice celor două procese.
• Nivelul superior de denudare aparţine vârfurilor şi crestelor situate
deasupra hionosferei. Este o preluare a terminologiei şi judecăţilor lui A.Penek din
1889 întregită ulterior de acesta (1920-1930) prin definirea gipfelflurului (nivel de
creste). În esenţă procesele care acţionează distrug mai rapid crestele cu cât
intensitatea înălţării este mai mare. În timp rezultă nivele de creste în acelaşi plan
topografic.
În condiţiile unei imobilităţi tectonice cele patru nivele s-ar înscrie în patru
etaje echidistante pe întreaga suprafaţă a uscatului. Dar mişcările de ridicare, coborâre
produc deformări ale treptelor morfologice rezultate.
- Concepţiile îndeosebi din a doua parte a sec. XX s-au situat fie pe poziţia
inovării teoriilor clasice fie pe cea a negării susţinând evoluţii neciclice ale reliefului.
Valoroase sunt studiile celor care au impus Geomorfologia climatică. Între aceştia
sunt K. Troll, H. Louis, J. Büdel în Germania şi J.Tricart, A.Cailleux în Franţa ce-au
separat zone morfoclimatice în care se individualizează sisteme morfodinamice
dependente de specificul bioclimatic. Aceştia s-au bazat pe o multitudine de
observaţii, comparaţii, valori înregistrate etc. din diferite regiuni de pe Glob dar şi pe
deducţii explicative raportate la forme şi timp.
După Eigu Yatsu (2003), J.T.Hak (1957-1979) insistă pe ideea „echilibrului
dinamic şi pe conceptul eroziunii neciclice”; Leopold L.B. şi colab. (1964) respinge
metodologia deductivă şi explică mecanismele proceselor prin aplicarea principiilor
de fizică şi chimie; Schumm S.A., Lichty R.W. (1965) şi Schumm S.A. (ulterior) arată
că raportul cauză-efect variază în timp, că evoluţia poate fi privită ciclic dar şi
neciclic, că pragul geomorfologic este legat de stabilitatea formelor de relief într-un
timp limitat şi că el este depăşit în măsura impusă de evoluţia ei, dar şi pe faptul că
înţelegerea şi controlarea componentelor peisajului morfologic trebuie legate de
cunoaştere (elaborarea şi explicarea) detaliilor evoluţiei reliefului; Chorley R.J. (1967)
aplică în Geomorfologie teoria sistemelor etc.
Deci, în prezent elaborarea de teorii generale privind evoluţia reliefului a
încetat a mai fi o preocupare de prim rang. În schimb se insistă pe cunoaşterea
proceselor prin analize şi măsurători de durată în teren şi laborator, pe urmărirea
raporturilor dintre proprietăţile materialelor (rocilor) ce opun o anumită rezistenţă şi
211