Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• oscilaţiile termice şi de umiditate cu amplitudini mari realizate în intervale de
timp cât mai scurt;
• frecvenţa ciclurilor diurne de îngheţ şi dezgheţ;
• circulaţia apei prin crăpăturile rocilor şi îndepărtarea materialelor cu
dimensiuni reduse rezultate prin dezagregare şi alterare;
• producerea dizolvării;
• pătrunderea şi dezvoltarea rădăcinilor în crăpăturile rocilor urmate de lărgirea
şi adâncirea acestora şi separarea blocurilor de rocă în versant;
• crearea de nişe de eroziune la baza versanţilor ce conduc la realizarea unei
stări de instabilitate;
• activităţi antropice care indirect (secţionarea versanţilor, îndepărtarea
vegetaţiei protectoare, exploatări în cariere etc.) accelerează fragmentarea rocilor şi
apropierea de ruperea echilibrului).
� Dinamica procesului. Deşi prăbuşirea este un act brusc care de cele mai
multe ori poate fi dedus prin rezultate (blocurile de rocă răspândite la baza
versantului) totuşi în evoluţia dinamică a lui pot fi diferenţiate faze. Mai întâi o
îndelungată perioadă de timp în care, prin intervenţia îndeosebi a meteorizării, roca
este fragmentată în blocuri cu dimensiuni variabile slăbindu-se foarte mult elementele
ce asigură stabilitatea versantului (coeziunea dintre componentele rocii, frecarea
internă etc.) ajungându-se la limita echilibrului.
Ruperea echilibrului se realizează în condiţiile unei intervenţii externe ce
poate fi legată de o perioadă cu precipitaţii bogate, (accentuează umectarea rocilor,
depozitului slăbind coeziunea dintre componente), creşterea bruscă a temperaturii
aerului (determină o topire rapidă a gheţii dintre blocuri), seisme naturale sau
provocate prin exploatări în cariere (determină ruperea legăturilor care mai există
între blocuri) etc.
Din acest moment intervine direct gravitaţia care imprimă blocurilor de rocă, o
mişcare bruscă, acestea căzând la baza versantului unde se sfarmă, rostogolesc şi se
acumulează dând diverse forme (blocuri izolate, conuri sau poale de grohotiş). În
funcţie de mărimea lor, rostogolirea şi încetarea mişcării se realizează diferit (cele
mici rămân la baza versantului pe când la cele voluminoase gravitaţia le imprimă o
viteză de deplasare mai mare. Reluarea mişcării lor se va face fie lent (blocurile se
dezagregă sau se afundă în depozitul de sub ele ca efect al propriei greutăţi), fie brusc
(prin izbirea lor de către alte blocuri care se prăbuşesc ulterior).
� Tipuri de prăbuşiri. Frecvent sunt separate două categorii în funcţie atât de
volumul deplasat, cât şi de complexitatea procesului.
• Prăbuşirile individuale de blocuri. Sunt specifice abrupturilor stâncoase ale
munţilor în etajul alpin. Dezagregarea reprezintă principalul proces preliminar, iar
acumularea de blocuri singulare sau grupate sub formă de (conuri, poale de grohotiş),
este rezultatul i intervenţiei gravitaţiei. (ex. la baza abrupturilor munţilor Bucegi,
Piatra Craiului, Ceahlău, Ciucaş, Făgăraş etc.).
• Prăbuşiri sub formă de năruiri. Sunt frecvente pe versanţii a căror instabilitate
este pregătită de eroziunea fluviatilă, abraziunea marină ce creează nişe adânci la baza
lor sau de către sufoziune care realizează diverse goluri subterane. Prin prăbuşire
rezultă trepte sau o masă cu configuraţie neuniformă (apar frecvente pe versanţii
alcătuiţi din loess, în malurile concave ale meandrelor râurilor, pe falezele lacustre sau
marine).
• Prăbuşiri-alunecări. Sunt deplasări de volume însemnate de rocă sau de
depozite care se realizează în condiţii care determină o instabilitate pe spaţii largi din
versanţi. Poate să se producă în condiţiile în care rocile din care este alcătuit versantul
51