Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• Patul de alunecare. Constituie baza corpului alunecării fiind alcătuită din
însumarea suprafeţelor argiloase pe care s-a înregistrat mişcarea. Rar ea coincide cu
suprafaţa unui strat de argilă; la cele cu dimensiuni deosebite corpul înaintează pe mai
multe strate argiloase şi chiar de altă natură, îndeosebi în secţiunea inferioară unde
efectul împingerii de sus a fost mult mai activ.
• Jgheabul de alunecare se individualizează doar la unele alunecări cu
dezvoltare lineară de amploare; formează un uluc prin care materialele desprinse se
dirijează sub acţiunea gravitaţiei către baza versantului.
� Tipuri de alunecări. Fiind un proces cu frecvenţă mare în modelarea
versanţilor însoţit de numeroase consecinţe nefavorabile sub raport economic,
alunecările nu numai că au fost mult studiate, dar au fost şi grupate diferit în funcţie
de diverse criterii, acţiune însoţită şi de introducerea în literatură a unei terminalogii
variate, multe denumiri fiind preluate din limbajul regional (grui, gruieţ, vârtop, iuz,
pornitură etc.).
Se pot separa tipuri de alunecări după diferite criterii:
-dimensiuni (mici, mijlocii, extinse);
-poziţia (adâncimea) la care se află patul de alunecare (alunecări la suprafaţa,
la mică adâncime, profunde etc.);
-forma pe care o capătă corpul alunecării (alunecări în suprafaţă, lineare);
-vechime (alunecări prezente, vechi etc.);
-sensul evoluţiei (detrusive - se dezvoltă din josul în susul versantului;
delapsive se produc în partea superioară a versantului şi înaintează către baza lui);
-stabilitate (alunecări active, parţial stabilizate, fixate);
-raportul dintre sensul deplasării şi cel al înclinării stratelor geologice
(alunecări consecvente -ele coincid; obsecvente -ele sunt opuse);
Grupările sunt relative, întrucât orice alunecare poate fi încadrată aproape în
oricare din categoriile menţionate.
Pentru studiile geografice, deşi importante sunt toate, ceea ce interesează este
forma, întrucât aceasta reflectă tot ansamblul de condiţii ce-a generat nu numai
declanşarea ci şi întreaga evoluţie a lui. Ea este condiţionată mai întâi de adâncimea
la care se află patul alunecării şi de factorii care au condus la starea de instabilitate. În
acest sens frecvent se disting:
� Alunecări superficiale care se produc de la suprafaţă până la adâncimi reduse
(maximum 1,5 m). Între acestea câteva tipuri sunt mai însemnate.
• Solifluxiunile sunt deplasări la care patul de alunecare este situat la nivelul
unui orizont îngheţat dintr-un sol sau depozit din etajul alpin sau la contactul acestora
cu rocile de la baza lor. Procesul se produce în zilele călduroase de primăvară când
dezgheţul se transmite de sus în jos, iar apa rezultată înmoaie diferenţiat materialele.
Sub impulsul gravitaţiei deplasarea lor se face neuniform rezultând o râpă de mai
mulţi metri lungime şi cu o diferenţă de nivel de sub 50 cm. În faţă vor rezulta brazde
sau văluriri haotice ce vor afecta stabilitatea depozitelor de pe versant. Este o
deplasare cu viteză redusă.
• Blocurile glisante - sunt bolovani care se prăbuşesc primăvara de pe stânci sau
abrupturi şi care prin cădere sub impulsul propriei greutăţi realizează mai întâi
împlântarea în orizontul dezgheţat din depozit (sol) iar apoi alunecarea în sensul
pantei. Rezultă un jgheab de alunecare de mai mulţi metri lungime şi un val cu formă
semicirculară (potcoavă) produs prin împingerea în faţă şi lateral a materialelor
dezgheţate. Sunt frecvent întâlnite în munţii înalţi pe pantele cu înclinare redusă de la
baza abrupturilor.
54