Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

intens afectat de dizolvare pe când în climatul periglaciar pe primul plan se produce
dezagregarea).
• Solubilitatea este o proprietate care se referă la un grup restrâns de
roci(sarea, gipsul, calcarul etc.) la care prin contactul cu apa se produc dizolvări şi
realizarea de forme de relief caracteristice.
• Plasticitatea este specifică îndeosebi rocilor argiloase, marnoase la
care prin înmuierea bogată cu apă devin impermeabile şi permit deplasări de teren sub
formă de alunecări.
În acord cu acestea reacţia rocilor la atacul agenţilor este dependentă de
caracteristicile climatului (sub raportul variaţiilor de temperatură şi aportului de apă
prin precipitaţii); de condiţiile locale de pantă, grad de acoperire cu vegetaţie,
grosimea depozitului aflat pe ele etc.
2.Tipuri reprezentative de relief petrografic
2.1. Relieful dezvoltat pe calcare şi dolomite
Acestea sunt roci sedimentare omogene chimic dar heterogene fizic (prezintă o
reţea deasă de fisuri ceea ce asigură o circulaţie activă a apei), au o duritate mare şi nu
sunt plastice. Deşi, dizolvarea este procesul cel mai însemnat care conduce la
realizarea unui relief specific, comportamentul rocii este diferit în raport de condiţiile
climatice. În regiunile polare, subpolare şi alpine dizolvării i se alătură dezagregarea
rezultând creste şi mase de grohotiş, în regiunile calde şi umede alături de dizolvare
stau diverse procese de alterare chimică etc. De aceea în afara unui ansamblu de
forme de relief strict legate de dizolvare (relief carstic) se adaugă şi altele care au
rezultat prin acţiunea a diverşi agenţi şi procese (acestea alcătuiesc relieful calcaros
sau dezvoltat pe calcare şi dolomite - ex. abrupturi, văi, creste etc.).
2.1.1. Relieful carstic
Constituie formele de relief specifice acestor roci. De altfel, denumirea de
carst derivă de la Podişul Karst (Slovenia) unde au o largă dezvoltare şi au fost
studiate amănunţit încă de mai bine de un secol.
Realizarea acestor forme este condiţionată de prezenţa unor mase de calcar,
gros şi bine fisurat, apoi de precipitaţii bogate şi pante cât mai mici.
Procesul este dizolvarea realizată de apa din precipitaţii în care este încorporată
o cantitate de dioxid de carbon. Împreună formează un acid slab, care prin circulaţia
în lungul fisurilor din masa de calcar preia ionul de calciu şi favorizând lărgirea
acestora. Cu cât precipitaţiile sunt mai bogate, iar conţinutul în CO2 al apei mai mare
cu atât agresivitatea acidului carbonic sporeşte iar dezvoltarea reliefului carstic devine
mai rapidă.
Circulaţia apei în masa de calcar este dependentă de sistemul de fisuri, diaclaze,
goluri etc. În cadrul acesteia se disting două orizonturi:
- superior (aerat, epicarst) în care apa este prezentă doar la precipitaţii şi un
interval relativ scurt după producere; aici există o tubulatură foarte complexă ce
ajunge în masa de calcar la sistemul galeriilor şi sălilor din peşteri;
- inferior de la nivelul activ al apei din peşteri spre adânc până la stratul
impermeabil din baza calcarului. Fisurile din calcar sunt umplute cu apă sub presiune.
La partea superioară apa circulă la nivelul cel mai coborât din peşteri ieşind în
versanţii văilor sub formă de izvoare. În unele situaţii izvoarele au un regim de
activitate intermitentă cu faze de manifestare tumultoasă şi faze de stagnare. Se
numesc izbucuri, activitatea lor fiind determinată de existenţa în masivul calcaros a
unui sistem de cavităţi şi galerii care permit mai întâi acumularea apei până la un
anumit nivel şi apoi sub efectul presiunii aerului comprimat în cavităţi, aceasta este
eliminată brusc (sistem de sifonaj). Cele două faze (acumularea apei şi evacuarea) se
145