Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

vegetaţia slab dezvoltată care să permită expunerea directă a versanţilor la atacul
agenţilor externi. Astfel de cerinţe sunt întrunite în regiunile subtropicale, subpolare
dar, în anumite locuri şi în cele temperat continentale.
- Geneză şi faze de evoluţie:
Când cele două categorii de condiţii sunt întrunite are loc generarea
câmpiilor piemontane. Au loc două categorii de procese opuse ca sens al construcţiei
în cele două unităţi de relief (munţii şi şesul din faţa lor), între care există o
discontinuitate netă. Pe de-o parte în munţii aflaţi în ridicare, râurile exercită o
puternică eroziune în tendinţa de ai nivela, iar pe de altă parte pe şesul cvasiorizontal
unde pantele extrem de mici frânează viteza apei şi forţează depunerea aluviunilor.
Sunt două acţiuni contradictorii care solicită un echilibru morfodinamic, tendinţă care
parţial este reflectată de forma care este creată la contactul munte - şes şi anume, de
câmpia piemontană.
- Etapa de construire a câmpiei piemontane. Debutează cu dezvoltarea de
conuri aluviale, care prin unire dau glacisuri, iar după o îndelungată evoluţie prin
extindere în suprafaţa şi atenuarea denivelărilor dintre conuri şi pânzele de aluviuni,
se ajunge la câmpii piemontane. Caracteristicile acestora sunt:
• constituie o câmpie slab fragmentată şi ondulată care înclină de la
contactul cu muntele spre periferie;
• este alcătuită din pânze de pietriş, nisip, lentile de argilă suprapuse în
unghiuri variate de unde şi numele de ''structură încrucişată''.
• în lungul ei există albiile puţin adâncite ale râurilor care ies din munţi,
dar şi multe albii părăsite lipsite de apă.
• în fazele avansate ale evoluţiei acumulative, vârfurile conurilor de
aluviuni pătrund în lungul luncilor în spaţiul montan, iar o parte din aluviuni se
suprapun pe treapta de eroziune rezultată din retragerea versanţilor tectonici prin
procese de meteorizare, gravitaţionale, şiroire, torenţialitate. La începutul evoluţiei,
dezvoltarea piemontului se face în detrimentul şesului din faţă pe care aluviunile se
acumulează, ulterior acţiunea va putea cuprinde şi marginile munţilor.
Finalul acestei etape ar putea corespunde dobândirii unui echilibru
dinamic când panta albiei râurilor nu va mai putea asigura decât scurgerea apei. Un
astfel de moment este greu de realizat întrucât, pot surveni diverşi factori care vor
impune adâncirea râurilor. Între aceştia importanţi sunt: - ridicarea munţilor şi chiar a
câmpiei piemontane; coborârea nivelului de bază regional (la exteriorul câmpiei
piemontane; modificarea radicală a climei. În primele situaţii se modifică panta de
scurgere, iar în al doilea debitul astfel că, râurile dispunând de energie suplimentară se
vor adânci ducând în timp la fragmentarea formei create în etapa anterioară.
- Etapa fragmentării piemontului. Începe din momentul întreruperii
procesului de dezvoltare a piemontului şi se încheie când din acesta nu au mai rămas
decât petece, pe unele interfluvii. În cadrul ei în multe tratate de Geomorfologie se
separă, prin specificul modului în care se realizează fragmentarea, trei faze şi anume:
• Faza fragmentării longitudinale. Se caracterizează prin: adâncirea
râurilor care vin din munte şi străbat piemontul. Ea este asociată frecvent cu înălţarea
câmpiei piemontane împreună cu muntele. Adesea procesul este destul de activ,
situaţie în care unitatea geografică se transformă dintr-o câmpie într-un podiş. În
aceste condiţii pe de o parte, rezultă culoare de vale ce separă interfluvii plate aproape
paralele, iar pe de altă parte la exteriorul piemontului se formează o nouă generaţie de
conuri aluviale din materialele ce-au fost erodate şi transportate de râuri, inclusiv din
podişul piemontan. La contactul cu muntele de pe versanţii încă înclinaţi, apele
torenţilor se organizează într-o reţea de pâraie care converg spre râul care se
97