Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

La acestea abruptul suferă o retragere înceată, platforma de abraziune este scurtă
sau lipseşte iar adâncimea la care se află relieful submers este de ordinul a sute de
metri.
4.2. Platforma de abraziune – reprezintă o suprafaţă slab înclinată (3 – 5 0 )
desfăşurată de la faleză spre interiorul mării. Ea a rezultat printr-un proces de
retragere a falezelor în urma acţiunii mecanice a apei mării acţionând cu intensitate în
condiţiile în care adâncimile erau mai mari. Pe măsura retragerii falezei la bază se
extinde platforma stâncoasă, dar micşorarea pantei pe care înaintează valurile
determină slăbirea forţei de atac a acestora. Procesul conduce către un final marcat de
o platformă largă pe care apa mării are adâncimi reduse iar valurile „sparte” de abia
ating baza falezei. Dacă se produc mişcări epirogenetice care ridică platforma atunci
va începe dezvoltarea unei noi faleze în cadrul acesteia; în situaţia în care mişcările
coboară platforma abraziunea valurilor va reactiva faleza contribuind la extinderea
platformei într-o fază nouă (fig. 37).
Pe ţărmurile tectonice afectate de mişcări sacadate au rezultat platforme în
trepte (Australia, Noua Zeelandă). Pe cele din regiunile polare procesele ce conduc la
retragerea falezei sunt abraziunea valurilor sprijinită de bucăţi de gheaţă în acţiunea
de izbire, apoi dezagregările şi chiar eroziunea glaciară. De altfel o bună parte din
platforme din lungul ţărmului norvegian este rezultatul modelării realizată în fazele
glaciare de către masa de gheaţă coborâtă din Alpii Scandinaviei. Situaţii similare au
fost în vestul şi nord vestul Marii Britanii în pleistocen. Platforma continentală largă
din nordul şi nord vestul Mării Negre a rezultat printr-un lung proces de nivelare
realizat din apele mării atât la retragerea din pleistocenul superior cât şi la revenirea
spre cotele actuale în timpul holocenului.
4.3. Plaja constituie suprafeţe joase cu nisip, pietriş, materie organică
(îndeosebi cochilii, alge) situate deoparte şi de alta liniei de ţărm. Sunt extinse la
ţărmurile joase (lungimi de zeci de kilometri, lăţimi de zeci şi sute de metri) şi înguste
şi discontinui la cele înalte. Au material dominant nisipos în sectoarele alcătuite din
roci cu rezistenţă redusă (gresii) sau unde pe platformă litorală (submersă) există
multe scoici (nisipul rezultă din sfărâmare cochiliilor la ţărmul românesc). Spre
deosebire de acestea la baza falezelor stâncoase din roci dure se dezvoltă fâşii cu
pietrişuri bine rulate (pe coastele muntoase ale Italiei şi din sudul Franţei sunt galeţi
din calcare pe când în Faeroes din bazalte). Şi climatul poate influenţa tipul de
depozite din cadrul plajelor. Astfel în regiunile calde şi umede pe de-o parte alterarea
conduce la transformarea radicală a rocilor (îndeosebi cele eruptive şi metamorfice) şi
ca urmare pe plaje vor predomina materiale argilo-nisipoase, iar pe de altă parte
abundenţa vegetaţiei va da multă materie organică. Opus, la ţărmurile din ţinuturile
reci polare dezagregarea şi abraziunea vor impune pietrişuri şi blocuri rotunjite cu
dimensiuni mari.
În situaţiile în care platforma continentală a fost iniţial o câmpie litorală ce-a
suferit un proces de coborâre fiind invadată de apele mării, cea mai mare parte din
masa de nisip deplasată de valuri, curenţi provine din stratele de roci sedimentare. În
alte cazuri la origine materialele au fost morene ale gheţarilor continentali depuse pe
câmpie sau chiar la marginea vechilor calote ale acestora (pe ţărmul baltic şi al
M.Nordului).
Morfologia plajei depinde de alcătuirea şi dimensiunile ei dar şi de forţa şi
durata valurilor. Frecvent în cadrul plajei se separă trei sectoare.
• Plaja submersă, constituie fâşia permanent acoperită de apă; are extindere pe
platformele cu adâncime redusă; există nisip, pietriş şi acumulări de cochilii de scoici
sub forme variate. Cordoanele şi bancurile de nisip sunt cele mai mari acumulări. Se
128