Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

extreme sunt multe situaţii intermediare, diferenţierea fiind determinată de condiţiile
locale de evoluţie inclusiv de cele condiţionate de deosebirile de natură climatică
(deltele fluviilor Lena, Makenzie de regiunile polare în raport cu cele ale Nigerului şi
Gangelui din zona caldă.
- Tipuri de delte. Condiţiile regionale au determinat un anumit specific al
evoluţiei deltelor de unde forma pe care au căpătat-o. Cele două componente (forma şi
evoluţia) sunt luate de cei mai mulţi geomorfologi drept criterii de bază în
diferenţierea de tipuri şi subtipuri. Frecvent se disting (fig. 37):
• delte lobate – la care există două-patru braţe prin care fluviul se varsă
în mare unite prin grinduri create de fluviu (paralele cu braţele) şi curenţii litorali
(transversale) prin poziţia aproape perpendiculară pe braţele principale. Pe baza
poziţiei şi numărului acestora se pot reconstitui faze în evoluţia deltei. Între cursurile
principale sunt lacuri, braţe secundare, mlaştini. Exemple tipice sunt Dunărea, Volga,
Lena, Pecioara etc.;
• delte triunghiulare sunt specifice fluviilor mai mici şi care nu se varsă
în golfuri. Ele înaintează printr-un braţ, aluviunile aduse sunt acumulate în grinduri
care pornesc de la gura de vărsare spre ţărm; între acestea sunt suprafeţe restrânse cu
lacuri, terenuri mlăştinoase care prin drenare şi diguri sunt transformate în câmpuri;
este situaţia Tibrului;
• delte digitate – sunt caracteristice fluviilor mari care au un debit solid
enorm ceea ce face ca înaintarea să fie rapidă (la Mississippi cca 5 m/an) şi simultană
pe mai multe braţe; îşi dezvoltă braţe secundare; în spate, între cursurile principale
rămân terenuri cu lacuri, mlaştini, ostroave.
• delte barate sunt cele la care înaintarea s-a oprit datorită fie a creşterii
rapide a pantei şi adâncimii platformei (aluviunile se împrăştie) fie intersectării de
către braţele a unui curent marin principal (preia aproape tot volumul de materiale
transportate); este situaţia deltelor Nilului şi Gangelui.
La acestea se adaugă multe subtipuri care reflectă condiţii locale ce intervin în
mersul general al evoluţiei şi care se transpun în forme variate fie în situaţia unei
dezvoltări (expansiune) fie în cea de involuţie (delte în stadii diferite de înecare,
acoperirea cu apă a uscatului şi de degradare).
4.6. Terasele litorale s-au dezvoltat pe ţărmurile regiunilor de podiş sau de
munte care au suferit o evoluţie în cuaternar caracterizată prin ridicări sacadate ori au
fost supuse unui eustatism repetat.
Acţiunea valurilor în timp îndelungat conduce la retragerea falezelor în faţa
cărora sub apă se dezvoltă o suprafaţă stâncoasă, mai nouă lângă versantul abrupt şi
din ce în ce mai veche şi mai netedă către interiorul bazinului marin. Aceasta
reprezintă o platformă de abraziune şi corespunde unei faze de echilibru dinamic.
Dacă nivelul mării coboară sau uscatul suferă o ridicare (epirogeneză pozitivă) atunci
platforma devine uscat iar marginea externă a ei va fi atacată de valuri ce vor crea o
faleză nouă. În acest fel veche platformă capătă caracterul unei trepte (terasă) ce
domină cu mai mulţi metri (uneori zeci de metri) linia de ţărm. Întrucât ea este numai
rezultatul procesului de eroziune marină i s-a dat numele de terasă de abraziune. Pe
ţărmurile înalte, muntoase ale M.Mediterane unde în cuaternar s-au înregistrate atât
epirogeneze pozitive dar şi un eustatism însemnat există 3-5 trepte de acest gen.
4.7. Atolii reprezintă construcţii insulare specifice realizate în timp îndelungat de
către milioane de corali. Acestea sunt animale care trăiesc în regiunile oceanice cu
climat cald (temperaturi medii lunare în jur de 20 0 ) pe platforme insulare (secţionate
prin abraziune de către apa oceanelor când nivelul acestora era coborât eustatic) care
se află la adâncimi de câţiva metri (până la 25 m) unde există o bună oxigenare a apei.
131