Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

- Alcătuirea şi structura luncii depind în mare măsură de mărimile
debitului, pantei longitudinale, de unitatea de relief pe care o străbate râul (munţi,
câmpie), stadiul de evoluţie a procesului de meandrare. Comun la toate sunt câteva
elemente - patul albiei tăiat în roca de bază şi o pătură de aluviuni, heterogenă ca
alcătuire şi granulometrie. Aluviunile au o dublă provenienţă. Majoritatea rezultă din
aportul râului principal îndeosebi la revărsări când se produc inundaţii care acoperă
suprafeţe diferite ca mărime din luncă (la marile inundaţii apa o cuprinde în
întregime). Alte materiale sunt aduse şi depuse de către afluenţi (conuri aluviale).
Repartiţia lor este neuniformă, dar reflectă o condiţie dinamică. Aluviunile grosiere se
află în vecinătatea albiei actuale, dar şi a vechilor albii, a meandrelor părăsite, fiind
primele depuse la revărsări în locurile unde viteza şuvoaielor de apă este mare. Cele
fine sunt legate de sectoarele joase şi depărtate de cursul actual, acolo unde au ajuns
curenţii de apă cu viteze mici la inundaţii. Se adaugă pe de-o parte conurile de
aluviuni ale afluenţilor care variază ca dimensiuni şi alcătuire în funcţie de puterea de
transport a acestora, dar şi rocile pe care le-au fragmentat, iar pe de alta, depozitele
coluviale de la contactul luncii cu versanţii sau cu frunţile de terasă şi care au provenit
din erodarea suprafeţei acestora (sunt materiale mărunte, frecvent aduse prin
pluviodenudare).
Concluzii - Studiul luncilor are o dublă însemnătate - ştiinţifică (ele reprezintă
o treaptă de relief care reflectă un stadiu din evoluţia văii; analiza componentelor
relevă relaţii dinamice etc.) şi practică (sunt terenuri ce pot căpăta utilizări adecvate
fertilităţii solului, gradului de umezire, pentru piscicultură, exploatări forestiere,
exploatarea nisipului, balastului, argilei; pe treptele mai înalte se realizează unele
culturi agricole, se pot amenaja drumuri şi chiar gospodări).
Folosirea luncilor implică pe de-o parte stabilirea corectă a potenţialului
suprafeţelor ce o alcătuiesc, iar pe de alta măsuri de protejare la inundaţii, a spaţiilor
folosite, inclusiv a aşezărilor limitrofe (diguri, canale etc.). întrucât reprezintă sectoare
joase situate în vecinătatea albiilor.
3.1.3. Terasele
Terasele sunt trepte în lungul văilor la altitudini relative faţă de albie ce variază
între 4-5 m şi 180 m (frecvent până la 90-100 m) care la origine au fost lunci,
rămânând suspendate în urma adâncirii în ele a râurilor.
- Desfăşurarea şi dimensiunile variază în funcţie de generaţia de văi, de
unităţile de relief în care se află. Au extensiune în regiunile de dealuri, podiş şi sunt
mai reduse în munţi, îndeosebi în subunităţile alcătuite din roci dure. De asemenea,
sunt mai numeroase şi au dezvoltare în lungul râurilor principale, caracteristici care
scad pe măsura trecerii la generaţii de afluenţi tot mai noi (ex. pe Olt sunt opt terase,
pe Olteţ sunt cinci terase, iar pe afluenţii acestuia 1-3 terase).
- Morfologic, la orice terasă se separă două suprafeţe - una orizontală sau
cvasiorizontală numită podul terasei care reprezintă o luncă veche şi o suprafaţă
înclinată (uneori verticală) care formează fruntea terasei, ea rezultând prin adâncirea
râului în luncă. Linia care se află la îmbinarea celor două suprafeţe poartă numele de
muchia terasei, iar cea care este situată la racordul podului cu forma de relief
superioară constituie ţâţâna terasei.
- Structural se disting trei situaţii:
• terase aluviate (aluviale) la care se separă un strat de aluviuni cu o
grosime de 1-5 m şi roca în loc, între ele fiind vechiul pat al albiei; sunt cele mai
frecvente.
• terase în rocă la care lipsesc aluviunile, podul terasei corespunzând
patului albiei.
83