Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

- Formarea şi evoluţia torenţilor. Realizarea organismelor torenţiale implică
acţiuni multiple care se desfăşoară în timp îndelungat. Ele se corelează şi se înscriu
într-un lanţ evolutiv a cărui amploare se reflectă în forma de relief rezultată.
Schematic în cadrul acestuia se pot separa:
• faza de ravene. Se caracterizează prin individualizarea pe versanţi a
ravenelor de şiroire care la început apar disparate, dar către finalul acestei faze încep
să se grupeze; materialele transportate sunt împrăştiate pe versant; procesele active
sunt: - eroziunea care la obârşia ravenelor provoacă înaintarea acestora în susul
versanţilor, iar pe canalele ravenelor, adâncirea lor; transportul apei şi materialelor
dislocate; la aceste procese se asociază surpările, spălarea în suprafaţă (pe suprafeţele
dintre rigole), tasarea, sufoziunea, alunecări superficiale (pe malurile şi obârşia
ravenelor) etc.; uneori adâncirea ravenelor constituie un factor care accentuează
instabilitatea versanţilor provocând declanşarea unor alunecări cu dimensiuni mari.
• faza de torent propriu-zis. Începe din momentul în care s-au realizat
cele trei componente, ceea ce presupune, ca anterior să se producă unirea ravenelor
(dau bazinul de recepţie), adâncirea ravenei colectoare (devine canal de scurgere) şi
alungirea acesteia până la baza versantului unde rezultă conul de dejecţie.
Odată format torentul îşi continuă propria evoluţie care implică dependenţa
proceselor din cele trei sectoare individualizate. Eroziunea sub cele două forme (de
obârşie şi lineară) constituie procesul dominant în bazinul de recepţie, încât acesta se
va extinde, iar fragmentarea versantului se va accentua. În canalul de scurgere pe prim
plan se situează transportul apei încărcate cu materiale (aduse din bazin sau din
surparea malurilor), iar ca procese secundare, eroziunea laterală asupra malurilor,
spălarea acestora, unele acumulări ale materialelor către finalul viiturilor, când forţa
şuvoiului de apă scade treptat). Conul de dejecţie creşte în dimensiuni prin
suprapunerea pânzelor de pietriş, bolovăniş, nisip cărate de apă. Dar, evoluţia conduce
spre un moment când direcţia ascendentă exprimată de creşterea în dimensiuni şi în
intensitatea proceselor se modifică trecându-se extrem de lent la atenuarea lor.
• faza stingerii torentului. Începutul este marcat de realizarea pe o bună
parte a traiectului inferior al canalului de scurgere a unei pante foarte mici care nu va
mai putea asigura decât transportul apei cu o mică încărcătură de materiale cu
dimensiuni reduse. Elementele grosiere se vor depune treptat în lungul acestuia
începând din partea de jos către cea superioară a canalului accentuând şi mai mult
scăderea înclinării lui (un proces de acumulare regresivă). Ele vor fi acoperite de
vegetaţie care se fixează tot mai bine extinzându-se dinspre conul de dejecţie. Dar
diminuarea pantei se va face şi pe mulţimea ravenelor din bazinul de recepţie unde
dezvoltarea vegetaţiei pe spaţiile dintre acestea va cauza scăderea cantităţii de apă ce
ajunge în ele şi deci a scurgerii torenţiale. După foarte mult timp procesele specifice
torentului se vor atenua, iar acesta va fi în întregime acoperit de vegetaţie.
Un astfel de scenariu este posibil, dar este greu de realizat întrucât intervin şi
alţi factori între care intervenţia omului ce poate fie să grăbească stingerea, fie să
intensifice acţiunea lor.
� Consecinţe. Importanţa cunoaşterii torenţialităţii.
Torenţii ca şi celelalte forme ale şiroirii produc degradarea solurilor,
fragmentarea terenurilor şi multe alte neajunsuri (distrugerea şoselelor, caselor,
acoperirea culturilor cu materiale etc.) pentru activităţile umane. În acelaşi timp
acţiunea lor se înscrie ca o formă extrem de agresivă în sistemul modelării subaeriene
a reliefului creat de tectonică în unele regiuni naturale (temperate, subtropicale,
semiaride etc.) unde condiţiile climatice favorizează ploi în averse.
71