Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

PARTEA A VI-A
EVOLUŢIA GENERALĂ A RELIEFULUI
Evoluţia generală a reliefului
Relieful terestru este alcătuit dintr-o multitudine de forme cu mărime, geneză şi
evoluţie diferită. Dacă cele submerse sunt legate dominant de agenţii interni, acţiuni
conjugate într-un sistem ce pot fi înglobate şi explicate prin formarea şi deplasarea
plăcilor, cele externe sunt rezultatul interacţiunii agenţilor interni (dau în timp
îndelungat mari unităţi structurale precum sisteme de munţi, podişuri, câmpii care se
asociază în blocuri continentale) cu cei externi care creează în timpi diferiţi o
complexitate de forme cu dimensiuni variabile.
De aici pe de-o parte interesul spre a elabora atât teorii prin care s-a încercat
explicarea realizării pe ansamblu a reliefului tectono-structural cât şi teorii prin care
se urmărea evoluţia reliefului regiunilor de uscat.
1. Teoria tectonicii globale - pleacă de la ideea că scoarţa Pământului
este formată din plăci (blocuri cu dimensiuni, masă şi volum variabile) care plutesc,
afundându-se diferit în mantaua superioară (astenosfera). Aceasta este alcătuită din
materie vâscoasă (topitură) alcătuită dominant din silicaţi (Al, Mg, Fe) care la bază
înregistrează o temperatură de peste 1000 0 şi o densitate de 3,5 g/cm 3 pentru ca la
contactul cu scoarţa acestea să aibă mărimi de 450-500 0 şi respectiv 2,5 g/cm 3 . Ea este
antrenată într-o mişcare pe spaţii largi sub formă de circuite (celule de convecţie) la
care se deosebesc ramuri ascendente, descendente şi paralele cu baza blocurilor.
Deplasarea materiei este impusă de diferenţele de densitate şi temperatură cu caracter
global sau regional. Există mai multe circuite principale la întâlnirea (contactul)
cărora sunt ramurile ascendente şi descendente. Faţă de scoarţă (solidă, cu grosimi
diferite de unde şi gradul de afundare în astenosferă deosebit în tendinţa realizării unui
echilibru izostatic), fluxurile de materie din celule se vor situa în trei situaţii – de
izbire în dreptul ramurilor ascendente, de antrenare a scoarţei spre interior de către
ramurile descendente şi de deplasarea laterală între cele două situaţii. Primele două
coincid cu contactele dintre plăcile scoarţei (rifturi şi zone de subducţie). De aici cea
de a doua idee care se referă la specificul dinamic al contactelor dintre plăci, acesta
fiind subordonat mişcării materiei din astenosferă.
• În zona rifturilor generate de curenţii ascendenţi, se realizează mai multe,
acţiuni - ascensiunea materiei topite care pe de o parte se va consolida pe marginile
acestuia îngustându-l, iar pe de alta la exterior va forma acumulări masive de materie
bazaltică creând dorsale de munţi submerşi; vulcanism prin care vor rezulta conuri în
marea majoritate submerse; deplasarea laterală faţă de rift a plăcilor (mai mulţi
centimetri pe an, cca 100 km într-un milion de ani şi 1000 km în 10 milioane de ani)
şi ca urmare expansiunea (creşterea) fundului oceanic datorită atât presiunilor mari
care rezultă la ieşirea topiturii prin riftul care s-a îngustat cât şi a antrenării plăcilor
într-o mişcare laterală de către curenţii de convenţie de sub acestea.
Deci, evoluţia rifturilor conduce la naşterea şi dezvoltarea marilor depresiuni
oceanice, formarea de lanţuri de munţi şi platouri vulcanice submerse.
• Zonele de subducţie – sunt situate în dreptul curenţilor de materie topită din
astenosferă cu caracter descendent. Aici se înregistrează coborârea plăcii mai grele şi
ascensiunea celei mai uşoare în lungul unui plan înclinat (Benioff). Prima va intra în
astenosferă şi se va consuma (topi), iar cea de a doua în tendinţa de a încăleca placa
mai grea se va comprima, strivi favorizând mişcări de cutare şi crearea de munţi în
locul depresiunilor de tip orogen formate aproape de marginile ei. Aceştia se vor
204