Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

Madagascarului; în America de Sud în podişurile Braziliei, Venezuelei şi Columbiei;
în nordul Australiei) şi regional (insular) chiar până la 30 0 în sudul Africii şi 35 0 în
Argentina.
Pe ansamblu peisajul este definit de regiuni deluroase şi de podiş acoperite de
o vegetaţie formată de ierburi, arbuşti dezvoltată într-un climat cald cu un sezon
secetos şi altul ploios şi în care pedimentele, inselbergurile şi crustele se impun în
relief. Constituie zone morfoclimatice de trecere de la cea impusă de meteorizare
bazată pe alterare chimică la cele în care procesele mecanice şi fizice sunt pe primul
plan.
Climatul are două anotimpuri distincte şi relativ egale ca durată legate de
pendularea sezonieră a ecuatorului termic şi a sistemului de influenţare a circulaţiei
maselor de aer. Vara se extinde aria calmelor ecuatoriale, temperaturile medii lunare
sunt între 20 0 şi 25 0 , cade cea mai mare parte din cantitatea anuală de precipitaţii (cca
1000-1200) în bună parte sub formă de averse, umiditatea relativă va avea valori de
peste 75%. În sezonul uscat în aceste zone îşi extind aria de manifestare alizeele care
aduc dinspre tropice aer cald, fierbinte şi uscat. Acum pentru morfogeneză sunt
semnificative amplitudinile termice de 10-15 0 (încălziri diurne de peste 30 0 şi răciri
nocturne în jur de 15 0 ), o slabă umiditate a aerului, precipitaţii reduse (averse) cu unadouă
luni când lipsesc. Situaţii aparte se înregistrează în regiunile din vecinătatea
zonelor ecuatoriale şi deşertice unde sunt mai intense sezoanele umed şi respectiv
arid.
În aceste condiţii vegetaţia este de ierburi sezoniere şi arbori rari. Ea nu are o
dezvoltare continuă deci, un grad de acoperire diferit (areale cu vegetaţie dense şi
areale în care acestea lipsesc). Pe versanţii înclinaţi unde se produc şiroiri
precumpănesc blocurile şi fragmentele de crustă între care se păstrează petece de
vegetaţie; în albiile văilor, cu intense aluvionări, există o vegetaţie bogată. Variaţiile
de umiditate sezoniere se reflectă şi în oscilaţia rolului de ecran al vegetaţiei. În
perioada pluvială plantele care se dezvoltă bine şi repede reţin o mare parte din apă
diminuând producerea şiroirii dar favorizând producerea de hidroxizi. În sezonul uscat
când acestea lipsesc temperaturile diurne se propagă cca 0,5 m (la incendii ajung până
la 1 m scăzând de la 100 0 la suprafaţă la 50-60 0 în adâncime) ceea ce stimulează
trecerea hidroxizilor în oxizi dar şi întărirea orizonturilor argiloase.
- Agenţi, procese şi forme de relief.
Principalii agenţi modelatori sunt – meteorizarea, apa de ploaie, apa curgătoare
şi vieţuitoarele.
• Meteorizarea, procese morfogenetice şi formarea crustelor. Existenţa a
două sezoane cu diferite caracteristici pluviale şi grad de acoperire cu vegetaţie
impune diferenţierea funcţională şi ca intensitate a proceselor de meteorizare. În
perioada umedă domină cele care produc alterarea chimică (îndeosebi hidratarea şi
hidroliza) având consecinţe aproape similare cu ceea ce se realizează în zona
ecuatorială. Are loc îndepărtarea bazelor şi a unei părţi din silice dar şi concentrarea
hidroxizilor de fier şi aluminiu. În intervalul uscat lipsa vegetaţiei ierboase facilitează
încălzirea puternică a solului şi rocilor. Se produc – eliminarea apei din acestea,
transformarea hidroxizilor în oxizi dominant de fier, aluminiu şi mangan, întărirea
depozitului, formarea unor cruste roşii, portocalii groase.
Prin modul de concentrare a oxizilor (în loc şi la oarecare depărtare de locul
provenienţei) rezultă şi tipurile principale de cruste.
• Concreţiuni autogene (în loc) se produc în depozitele şi solurile ce
acoperă podurile interfluviilor (resturi din pediplene, mai ales în sectoarele cu roci cu
conţinut bogat în fier). Aici în sezonul umed se produc alterări (bacteriile descompun
178