Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

- Fâşii de nisip, nisip cu praf, nisip cu zăpadă etc. – întâlnite în regiuni cu
materiale puţine pe care vântul le depune în sensul propagării sale; sunt efemere în
timp, ca poziţie şi formă; sunt prezente pe trepte de luncă mai înaltă după furtunile
produse în sezonul cald, apoi în etajul alpin şi în ţinuturile subpolare şi polare
(acumulări nivoeoliene).
- Dunele – sunt cele mai frecvente forme de relief create prin deplasarea
nisipului de către vânt. Prezintă configuraţii, dimensiuni şi evoluţii variate în funcţie
de modificările vitezei şi direcţiei vântului.
Principalele subtipuri după forma pe care o au sunt:
• Dune simple – sunt acumulări sub formă de valuri relativ paralele cu
lungimi de mai mulţi zeci de metri şi înălţimi de 1-2 m; au o latură alungită pe direcţia
vântului. În funcţie de gradul de acoperire cu vegetaţie este şi nivelul stabilizării lor.
Ca urmare sunt dune simple active lipsite de ierburi sau arbuşti, dune izolate cu
smocuri de arbuşti care le asigură o relativă stabilitate, dune fixate de vegetaţie prin
proces natural sau plantate cu arbuşti sau arbori etc.
• Câmpuri cu dune paralele sau perpendiculare pe direcţia vântului
separate de culoare interdunare în care de regulă fiind umezeală se dezvoltă vegetaţia.
• Barcane – sunt dune cu o frecvenţă mare în deşerturile din Asia
Centrală; au distincte atât forma (semilună, corn) cât şi evoluţia (direcţia vântului este
perpendiculară pe faţa convexă expusă deflaţiei; acumularea se face mai ales lateral
unde dezvoltă braţe). Prin unirea laterală a braţelor rezultă „barcane în lanţ” ceea ce
imprimă peisajului un aspect distinct de şiruri ondulate de nisip separate de depresiuni
interdunare; rezultă pe acumulări bogate de nisip pe care s-au înregistrat vânturi
intense.
• Dune cu formă piramidală prezente în Sahara pe mase importante de
nisip uscat în condiţiile unor vânturi puternice (vârtejuri); au laturile netede sau
răsucite în spirală.
• Dune parabolice – sunt forme cu două braţe paralele alungite şi
dezvoltate mai mult sau mai puţin egal; suprafaţa concavă este cea supusă deflaţiei.
Există pe terenurile din regiunile litorale cu vânturi intense şi perpendiculare pe ţărm
unde apar asociate formând grupări cu braţe inegal dezvoltate. La vânturile puternice
partea centrală a dunelor parabolice poate fi separată rezultând un alt tip de acumulări
– dune longitudinale.
După locul în care se dezvoltă şi evoluează sunt:
• Dune pe marile câmpuri de nisip - se află în regiunile de deşert şi apar
sub cele mai variate forme.
• Dune litorale – sunt situate pe plaja externă pe care vânturile dinspre
mare au acumulat nisip spulberat de pe restul plajelor; izolat apar pe cordoanele de
nisip din delte, de la marginea lagunelor, perisipuri etc.; predominant sunt dune
simple dar şi parabolice, longitudinale.
• Dune pe terasele unor râuri sau în areale limitate din depresiuni care
au dimensiuni mici şi formă simplă; au grad diferit de acoperire cu vegetaţie.
� Acumulări de loess – ocupă suprafeţe întinse în câmpiile şi pe platourile
podişurilor din regiunile temperate. Sunt alcătuite din praf (diametrul particulelor nu
depăşeşte 5 μ), nisip foarte fin, argilă şi carbonaţi. Depunerea lor este în cea mai mare
măsură legată de acţiunea vântului iar locurile de provenienţă sunt marginale
regiunilor deşertice şi semideşertice ca şi cele de la exteriorul calotelor glaciare.
Loessurile au grosimi variabile (de la câţiva metri la peste 100 m; sunt frecvente în
sudul Canadei şi nordul S.U.A., Argentina, China etc.), pe ele dezvoltându-se o
micromorfologie specifică prin procese de sufoziune şi tasare.
140