Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

PARTEA A IV-A
GEOMORFOLOGIE CLIMATICĂ
Probleme:
- Climatele şi individualizarea unor sisteme morfogenetice şi prin aceste zone
şi a unor regiuni morfoclimatice.
- Caracteristici ale zonelor morfoclimatice şi diferenţieri regionale.
1. Geomorfologia climatică – caracteristici generale.
Începând cu finalul secolului XIX şi în prima jumătate a sec. XX orientările
principale în Geomorfologie le-au reprezentat studierea reliefului axată pe acţiunea
agenţilor şi a proceselor acestora. Sub influenţa ideilor lui W.M.Davis, A.Penck,
W.Richtofen, Emm. de Martonne etc. s-a conturat o Geomorfologie sculpturală având
ca secţiune principală cea fluviatilă (normală, întrucât apele curgătoare acţionează
peste tot), la care se adaugă cele care se referea la acţiunile şi rezultatele celorlalţi
agenţi ce erau asociate pe suprafeţe terestre mai reduse şi cu intervale de timp
neregulate (de aici ideea de a le considera ca secundare, în raport cu intervenţiile
râurilor). Prin introducerea ciclurilor de eroziune s-a trecut de la o analiză izolată a
fiecărui component morfogenetic la urmărirea lor în cadrul unor sisteme în care unul
sau câteva dintre acestea aveau rol esenţial în modelarea unei regiuni. În interpretările
realizate, acţiunile râurilor aveau rol esenţial, iar factorului climatic i se atribuia unul
accidental.
Pentru prima dată J.Büdel (1948) arată că pe de-o parte intervenţia climatului
în morfogeneză este importantă şi continuă iar pe de altă parte faptul că fiecărui
climat îi corespunde un adevărat sistem de eroziune. Tot la mijlocul sec. XX J.Tricart
(1952-1960) în mai multe lucrări insistă pe ideea sistemelor morfoclimatice văzute ca
teritorii întinse cu un climat specific ce determină o anumită grupare de agenţi şi
procese care imprimă în modelare fie o dominantă fizică (zonele reci apoi cele aride)
fie una biochimică (taigaua, savana, pădurea ecuatorială). P.Birot (1960) sintetizează
particularităţile modelării reliefului de diferite zone climatice. Cu aceştia se pun
bazele unei concepţii noi în Geomorfologie care a condus la diferenţierea unei
subramuri distincte „Geomorfologie climatică”. Aceasta se ocupă cu studierea
sistemelor morfoclimatice individualizate atât în latitudine (zone morfoclimatice) cât
şi pe verticala masivelor înalte (etaje morfoclimatice). De altfel, J.Tricart singur şi în
colaborare cu A.Cailleux au scris cele mai multe lucrări de sinteză morfoclimatică. La
baza acestei concepţiei morfoclimatice stau mai multe idei:
- agenţii externi şi procesele dependente de ei acţionează diferit ca intensitate şi
timp de la o zonă sau etaj climatic la altele (îngheţ-dezgheţul se manifestă intens în
zonele reci şi etajul alpin, temporar în zonele temperate şi uneori, la altitudine, în cele
calde; vântul este prezent aproape pretutindeni dar are efecte distincte în regiunile cu
climat arid etc.);
- în fiecare zonă sau etaj climatic agenţii externi şi procesele lor se asociază
diferit, unii având rol hotărâtor în modelarea şi crearea de forme de relief (în zonele
reci acţiunile îngheţ-dezgheţului şi zăpezii au rol esenţial în raport cu cele legate de
apa curgătoare, vânt cu care se asociază; în zonele calde şi umede alterarea chimică şi
spălarea pantelor sunt primordiale faţă de curgerea apei, vânt etc.);
- în orice zonă sau etaj climatic se înregistrează o contradicţie permanentă între
atacul agenţilor morfogenetici dependenţi de climat şi rezistenţa locală, regională
173