Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

mineralele şi facilitează deplasarea fierului către baza depozitului) şi o sărăcire în
silice (este preluată de plante care o încorporează în tulpini) iar în cel uscat
acumularea de oxizi care determină formarea şi îngroşarea unei creste autogene
(Brazilia, Guyana, Liberia).
În soluri, oxizii de fier precipită în jurul particulelor de silice sau de argilă. În
depozite şi în rocile parţial alterate oxizii se concentrează pe fisuri, crăpături formând
cu fragmentele de rocă nealterate o crustă conglomeratică.
• Concreţiuni alogene se produc pe suprafeţe slab înclinate şi
cvasiorizontale întâlnite pe glacisuri, în lunci, conuri de dejecţie şi în depresiuni.
Rezultă cruste alogene cu dimensiuni mari. În anotimpul umed apele care vin de pe
versanţi acoperă suprafeţele de la baza lor creând aici soluţii. În sezonul uscat este
eliminată apa prin evaporare, aerul pătrunde prin pori, fisuri, crăpături de uscăciune,
galerii create de animale şi produce oxidări însoţite aici de aglomerări de grăunţi de
cuarţ îmbrăcate cu oxizi. În timp depozitul capătă o structură formată din concreţiuni
clare şi porţiuni argiloase. În depozitele din lunci sau de pe fundul depresiunilor unde
precumpănesc nisipurile şi argilele şi ca urmare porozitatea este mare în condiţiile în
care aportul de soluţii bogate în hidroxizi este mare concreţionarile sunt deosebit de
însemnate rezultând cruste groase. Dacă aportul este mic rezultă un depozit nisipos
roşu care prin cimentare se transformă în gresii feruginoase.
Deci crustele au caracteristici structurale şi grosimi diferite în funcţie de tipul
de materiale în care s-au realizat. Astfel se pot prezenta sub formă de plăci (pot avea
grosimi de câţiva metri) sau blocuri care după conţinut pot fi grezoase,
conglomeratice (în depozite de pietriş), brecioase (concreţiunile unesc blocuri de altă
natură sau fragmente din plăci sfărâmate), epigenetice (îndeosebi pe rocile şistoase
care sezonier sunt acoperite de apă; concreţiunile sunt pe planuri de şistuozitate).
Crustele nu ocupă suprafeţe foarte mari şi au un caracter discontinuu
caracteristici legate de formarea lor în locurile cu pantă mică şi unde există o
circulaţie activă a soluţiilor bogate în fier, aluminiu, mangan etc. Ca urmare, în aceste
regiuni sunt sectoare în care există cruste în alternanţă cu altele cu depozite sau roci
parţial alterate situaţii care fac ca modelarea să aibă un net caracter selectiv, crustele
având rol de roci cu duritate mare.
Evoluţia cea mai rapidă o au crustele autogene şi peste tot unde au grosimi şi
extindere mică. Ele sunt atacate din lateral la contactul cu alteritul necimentat. În final
sunt transformate în martori de eroziune ce domină cu câţiva metri sectoarele mai
joase rezultate din excavarea alteritului.
Mult mai variată este evoluţia crustelor ologene care au o structură completă.
Scoarţa propriu-zisă are grosime mare (frecvent peste 5 m) iar sub aceasta se află
alteritul la fel de bine dezvoltat. La cele formate pe conuri aluviale sau glacisuri
acestea prezintă atât o creştere în grosime şi în consistenţă plecând de la baza
versantului spre exterior cât şi o înclinare în acelaşi sens. Evoluţia conduce mai întâi
la detaşarea crustei de versantul interfluviului eroziunea apelor fiind deosebit de
activă pe contactul dintre ele. Astfel sectorul cu crustă apa forma un martor de
eroziune cu dimensiuni mari şi cu formă asimetrică. Ulterior modelarea se va face
diferit pe versanţii martorului. Cel dinspre interfluviu va avea o pantă generală cu
valoare ridicată întrucât secţionează capetele crustei dar şi alteritul. Înclinarea crustei
îi conferă caracter de frunte de cuestă. Modelarea se face prin diverse procese – mai
activ în alterit prin şiroire, alunecări, sufoziuni etc. şi mai slab în crustă (şiroire şi
prăbuşiri) astfel că frecvent profilul versantului va evolua spre o configuraţie cu un
sector abrupt pe crustă, o surplombă la contactul acesteia cu alteritul şi o pantă largă
concavă pe alterit. Când surplombele se dezvoltă mult marginile plăcii (crustei) se
179