Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

succed la interval de câteva ore în funcţie de regimul precipitaţiilor şi capacitatea de
concentrare a apei în golurile carstice.
Între circulaţia apei în masivul calcaros şi cea din lungul văilor carstice există
diverse legături. Izvoarele carstice alimentează cursurile râurilor, iar o parte din apa
acestora se pierde în unele locuri prin sorburi (ponoare) în circuitul subteran. Dar
adâncirea văilor este însoţită şi de coborârea nivelului circulaţiei din interiorul
masivului ceea ce face ca etajul superior să se extindă prin încorporarea galeriilor
fostului activ (acesta devine un nivel fosil).
Relieful carstic este alcătuit din două grupe de forme - unele sunt concentrate
la suprafaţa masivului calcaros (exocarst) iar altele se află la adâncime (endocarst).
- Exocarstul frecvent este reprezentat de lapiezuri şi doline, dar în regiunile cu
evoluţie de durată şi de uvale, polje etc.
• Lapiazurile sunt şenţuleţe cu dimensiuni variabile (de la câţiva
centimetri lungime şi câţiva milimetri adâncime la mai mulţi decimetri lungime, 5-10
cm adâncime), au formă lineară, tubulară, ramificată etc. Sunt separate de microcreste
ascuţite. Suprafeţele calcaroase slab înclinate pe care acestea au o frecvenţă mare
alcătuiesc ''lapiazurile''.
Unele lapiezuri sunt umplute cu material argilos sau sol adus de apele de
şiroire. Pe seama lor se dezvoltă plante ierboase.
• Dolinele - sunt depresiuni carstice cu dimensiuni mici (frecvent câţiva
metri în diametru, dar maximele ajung la peste 100 m), au formă circulară şi adâncimi
de la sub un metru la mai mulţi zeci de metri. În profil transversal se disting versanţi
drepţi dar frecvent concavi cu roca la zi şi o bază plată rezultată din acumularea
materialelor argiloase produse prin alterări şi a solului spălat de ape la ploi. Dolinele
sunt rezultatul combinării în timp a acţiunii dizolvării cu spălarea în suprafaţă şi
şiroirea. În dolinele foarte mari unde stratul impermeabil este gros se pot dezvolta
lacuri - unele permanente (ex. Vărăşoaia în M. Apuseni), altele temporare (fig. 41).
• Din doline prin reţeaua de fisuri, apele din precipitaţii pătrund în
interiorul masivului calcaros. În unele situaţii, apa lărgeşte mult unele fisuri ducând la
dezvoltarea de puţuri verticale.
• Avenele sunt puţuri dezvoltate de la suprafaţa masivului
calcaros spre diferitele nivele de carstificare, atingând adâncimi de mai multe sute de
metri. Au desfăşurare verticală urmărind sistemul de crăpături ce-au fost iniţial lărgite
prin dizolvare pentru ca ulterior să se adauge şi spălarea în suprafaţă şi şiroirea.
Astfel, lăţimea puţului poate fi de câţiva metri; la partea superioară se află o dolină
care concentrează apa dirijând-o spre puţ. În lungul puţului există trepte, iar la bază
materialul prăbuşit. Uneori capătul inferior se termină în galerii de peşteră, iar alteori
în versanţii cheilor (fig. 41).
• Uvalele sunt depresiuni carstice mari rezultate prin unirea mai multor
doline. Apar frecvent pe platourile carstice prin evoluţia laterală a dolinelor; au contur
festonat, versanţi concavi calcaroşi şi fundul plat acoperit cu soluri de tipul
rendzinelor; au lungimi de mai multe sute de metri, chiar peste un kilometru şi
adâncimi de mai mulţi zeci de metri. În cele mici se pot observa încă porţiuni mai
înalte care au rămas din platoul ce separa iniţial dolinele. Uneori acestea apar sub
forma unor mici vârfuleţe (humuri). Pe fundul unor uvale se pot distinge o nouă
generaţie de doline izolate. Există şi uvale care s-au individualizat tectonic (prin
coborârea unui compartiment faliat) sau tectono-eroziv (un graben umplut cu
sedimente şi golit prin îndepărtarea prin eroziune a materialelor acumulate (ex. Podu
Dâmboviţei).
146