Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

pietrişuri) le umplu parţial sau în totalitate. Sunt frecvent întâlnite în molisolul din
depozitele din Alaska, Novaia Zemlia, Spitzbergen, Arhipelagul nord-canadian etc.
• involuţiile sunt orizonturi de nisip sau pietriş din molisol care au o
desfăşurare ondulată. Se dezvoltă în condiţiile în care într-un depozit neomogen ca
alcătuire şi grad de îmbibare cu apă rezultă prin îngheţ tensiuni repartizate neuniform;
acestea provoacă ridicări sau coborâri cu amplitudini deosebite ceea ce conduce în
final la o configuraţie ondulată. Procesul este accelerat de faptul că îngheţarea diferită
a suborizontului superior din molisol se face de la exterior către interior. Ea va fi
însoţită de crearea de apofize de gheaţă şi bombări (cu vârful în jos) ale materialelor
îngheţate cu dimensiuni variate orientate spre sectoarele labile din depozit.
Formele de relief impuse de gelivaţie sunt numeroase, tipul şi răspândirea
fiind influenţate de trei factori – caracteristicile climatului (au o dezvoltare mare în
cele polare, subpolare şi alpine), alcătuirea şi proprietăţile rocilor şi depozitelor
(maximum pe cele neomogene şi macrogelive) şi panta (impune deosebire genetică;
de evoluţie, fizionomie şi grupare în forme individualizate pe versanţi şi pe suprafeţe
orizontale.
� Forme de relief gelivale dezvoltate pe versanţi. Sunt rezultatul proceselor de
dezagregare şi de prăbuşire-acumulare pe aceştia sau la baza lor. De aici şi separarea
în două grupe.
– Forme de relief rezidual. Reprezintă formele individualizate pe versanţi în
urma manifestării gelivaţiei şi producerii dezagregării în lungul tuturor fisurilor
crăpăturilor şi altor goluri prin care apa pătrunde şi circulă în roci. Este o dezagregare
în masa rocilor diferenţiată ca intensitate ca urmare a deosebirilor ce apar de la un
sector la altul în cadrul acesteia ca densitate de crăpături, fisuri, diaclaze etc., ca
alcătuire mineralogică, ca înclinare a suprafeţelor versantului şi grad de acoperire cu
vegetaţie etc. Dezagregarea se face lent prin dezvoltarea de pene de gheaţă în
crăpăturile din rocă. Treptat crăpăturile cresc, se unesc iar bucăţile de rocă rămânând
fără susţinere se vor prăbuşi sub impulsul gravitaţiei. Căderea se realizează în sezonul
cald pe măsura topirii gheţii. În timp, pe versanţi, între spaţiile goale dezvoltate pe
măsura repetării dezagregării şi prăbuşirii de blocuri rămân forme de relief cu profil
abrupt, cu muchii evidente. Ele alcătuiesc relieful rezidual. Cele mai frecvente dintre
acestea sunt:
• Crestele ascuţite – sunt la nivelul interfluviilor şi rezultă prin
intersecţia versanţilor ce au suferit o puternică retragere îndeosebi ca urmare a
gelivaţiei. Frecvent există în regiunile muntoase unde s-au format prin evoluţia
culmilor situate deasupra gheţarilor sau a izotermei anuale de – 2 0 (ex. Piatra Craiului,
Făgăraş, Retezat etc.). Desfăşurarea lor, pe întinderi mari este condiţionată de relativa
omogenitate petrografică. Se pot individualiza şi creste pe lungimi reduse (câteva sute
de metri) frecvent în câteva situaţii – prin fragmentarea crestelor ce-au avut o
dezvoltare mare, prin distrugerea în cea mai mare parte a unor aparate vulcanice
(creasta Cocoşului din M.Gutâi), în lungul culmilor cu structură geologică
monoclinală în care stratele sunt aproape verticale (Subcarpaţii de Curbură) şi în
condiţiile existenţei locale a unor formaţiuni omogene şi compacte în raport cu altele
limitrofe uşor de îndepărtat prin gelifracţie.
• Turnurile, coloanele, babele, sfinxii, blocurile oscilante etc. reprezintă
martori de eroziune la nivelul interfluviilor sau pe versanţi. Au dimensiuni variabile
de la sub un metru la peste 50 m înălţime, diametre sub 10 m şi pante abrupte care
frecvent se intersectează în vârf. Pot fi grupate când rezultă din fragmentarea unor
culmi sau unui vârf de munte heterogen ca alcătuire şi intens brăzdat de spaţii prin
care apa poate circula şi îngheţa (Tigăile Mari şi Mici din M.Ciucaş, Apostolii, Moşul,
114