Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

se reflectă în regimul scurgerii apei râurilor care va avea intervale cu intensităţi
diferite a proceselor din albie);
- vegetaţia şi solurile care cunosc o desfăşurare pe zone şi etaje climatice, prin
poziţia de „ecrane” între agenţi şi rocă introduc diferenţieri în acţiunea proceselor
morfogenetice; la scară globală aceasta conduce la separarea a trei grupe de zone şi
etaje morfogenetice. O primă grupă are ca specific dominarea proceselor fizice
întrucât lipsa vegetaţiei sau discontinuitatea repartiţiei atât spaţial cât şi în timpul
anului oferă un contact direct al agenţilor cu roca. A doua grupă aparţine zonelor şi
etajelor cu vegetaţie bogată de unde caracterul dominant al proceselor biochimice
(spaţiile ecuatoriale, musonice) şi lipsa sau slaba manifestare a celor mecanice (au
caracter local fiind stimulate de pantă, rocă sau de scurgerea apei în albia râurilor). În
cea de a treia grupă sunt zonele şi etajele cu vegetaţie prezentă sezonier (savane,
stepă, silvostepă, tundră, etaj subalpin etc.) unde cele două caracteristici
morfogenetice se succed.
În prima şi ultima grupă formele de relief rezultate sunt numeroase şi reflectă
acţiunea agenţilor cu rol primordial în sistemul morfogenetic. Ele constituie
elementele de bază ale peisajului morfologic. De aceea în cele mai multe lucrări
geomorfologice acestea sunt prezentate ca aparţinând unor zone morfoclimatice
tipice. Dar zonarea morfoclimatică a suprafeţei terestre impune şi caracterizarea celor
din cea de a doua grupă unde deşi există sisteme morfogenetice importante şi
specifice totuşi formele de relief rezultate nu constituie elemente însemnate în peisajul
general care este dominat de vegetaţie.
În concluzie se pot diferenţia pe suprafaţa Globului mai multe zone
morfoclimatice cu reliefuri specifice rezultate din îmbinarea acţiunii diverselor agenţi
externi sub influenţa factorilor climatici
2. Zone morfoclimatice
2.1. Zona morfoclimatică caldă şi umedă cu modelare impusă dominant
de alterarea chimică.
� Desfăşurare şi caracteristici bioclimatice. Ocupă mai întâi spaţii extinse de-o
parte şi de alta Ecuatorului uneori până la latitudinea de 10 0 suprapunându-se în linii
largi peste domeniul zonei climatice ecuatoriale. Se includ Amazonia, coasta golfului
Guineea, o mare parte din bazinul fluviului Congo, Malaezia, Indonezia, Filipine etc.
La acestea se adaugă şi alte regiuni situate între 10 0 şi tropice unde poziţia barierelor
muntoase în raport cu circulaţia maselor de aer (climat musonic) a favorizat
precipitaţii bogate şi o vegetaţie luxuriantă (coastele Indiei, Indochinei, sudul Chinei,
Australia de NE, estul Madagascarului, Brazilia de NE, Antilele etc.).
Climatul acestor regiuni este cald şi foarte umed. Temperaturile medii lunare
depăşesc 20 0 , amplitudinile termice anuale dar şi cele diurne oscilează între 3-5 0 la
Ecuator şi 10 0 la tropice (sunt mici în spaţiul pădurii şi mai mari unde ea a fost
îndepărtată. Anual cad cca 1200 – 2200 mm precipitaţii; în lunile cu echinocţii peste
200 mm pe când cele mai mici în cele cu solstiţii (sub 100 mm) în insule muntoase
(ex. Marschall unde se produc anual cca 4 500 mm) în nici o lună valorile nu scad sub
100 mm; în regiunile musonice aproape 2/3 din cantităţile medii de 2000-2500 mm se
produc în sezonul de vară. Cu toate acestea în lunile sau în sezonul cu ploi mai puţine
în sol există apă suficientă pentru a nu afecta ciclul biotic şi alterarea chimică.
Climatul cald şi umed favorizează dezvoltarea unei vegetaţii bogate şi dense
reprezentată de păduri higrofile (în climatul ecuatorial) şi mezofile (la latitudini mai
mari). Ele se remarcă printr-o densitate mare a plantelor, dispunere etajată (arbori
înalţi ce ajung la 40-50 m ce creează o suprafaţă umbroasă discontinuă; arbori cu
înălţimi de 20 m cu o densitate mare care alcătuiesc un strat compact întreţinând un
175