Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

mişcările neotectonice de ridicare din cuaternar, s-au produs în mai multe faze, situaţii
care au favorizat creşterea numărului de terase.
• oscilaţii climatice importante petrecute la intervale mari de timp;
ele favorizează modificarea debitului râului şi prin aceasta a unui element de bază din
relaţia care asigură energia mecanică a apei râului ceea ce conduce fie la acumulări în
albie fie la eroziune lineară deci adâncirea râului. În cuaternar s-au succedat faze cu
climat rece (glaciar, periglaciar) cu faze cu climat temperat. În prima situaţie, se
realizau lunci extinse cu strat de aluviuni favorizate de un pat de albie îngheţat şi
acţiunea apei în sezonul cald care producea eroziunea malurilor (deci lărgirea luncii),
un aport însemnat de materiale ce ajungeau în albie de pe versanţii lipsiţi de vegetaţie
sau din revărsări. Schimbarea climatului (interglaciar) a facilitat extinderea vegetaţiei
care a cuprins întregul relief, un pat dezgheţat şi precipitaţii bogate. Ca urmare,
eroziunea lineară domină şi va produce adâncirea albiei şi transformarea luncii în
terasă.
Situaţiile devin complexe în marile bazine hidrografice desfăşurate mult în
latitudine (Rhin, Rhon), unde cei trei factori se îmbină (climatele care s-au succedat în
cuaternar; vărsare în ocean unde s-au înregistrat variaţii ale nivelului de bază; sectoare
care au suferit ridicări sacadate). Ca urmare, aceşti factori au dat posibilitatea formării
de terase în faze diferite în lungul râurilor. Spre exemplu, pe un râu cu obârşie în Alpi
şi vărsare în M. Mediterană în fazele cu climat rece glaciar, în cursul superior rezultau
lunci prin eroziune laterală şi aluvionări bogate, iar la vărsare ca urmare a coborârii
nivelului de bază se tăia fruntea de terasă. În faza următoare, în amonte climatul
temperat permitea crearea frunţii de terasă, iar în sectorul inferior prin ridicarea
nivelului oceanic avea loc o aluvionare bogată însoţită de dezvoltarea luncii. Dacă se
adaugă şi ridicări locale cu caracter sacadat, atunci variaţia realizării celor două
componente ale terasei devine multiplă.
-Vârsta teraselor se stabileşte prin diferite metode, dar rezultatele au un
anumit grad de relativitate.
• Cel mai simplu se apreciază în funcţie de poziţia uneia în raport
de cealaltă (o terasă este mai veche decât cea inferioară şi mai nouă decât cea
superioară).
• Prin metoda numărului de loessuri (acumulate în condiţiile unui
climat rece, glaciar) şi de soluri fosile (formate în climat temperat interglaciar), situate
peste depozitul de aluviuni, aprecierea se apropie mai mult de realitate (terasa exista
în momentul acumulării primului loess; dacă sunt trei orizonturi de loess ce pot fi
corelate cu würm3, würm2, würm1 atunci vârsta tăierii frunţii poate fi legată de
prewürm1).
• Interpretarea spectrelor de polen extrase din lentile de argilă din
depozitul de aluviuni dau posibilitatea reconstituirii tipului de formaţiuni vegetale
limitrofe luncii şi chiar a unor aprecieri privind vârsta acumulării; ulterior acesteia s-a
petrecut tăierea frunţii şi deci detaşarea terasei.
• Datarea paleontologică este cea mai apropiată de realitate cu condiţia
ca fosilele să nu reprezinte elemente remaniate. Prin ea se stabileşte vârsta
depozitului. Astfel, dacă se ajunge la precizarea vârstei unei terase prin această
metodă atunci, ea devine reper cronologic, terasele superioare fiind mai vechi, iar cele
inferioare mai noi. La râurile mari din ţara noastră, au fost identificate mai multe
terase reper şi pe baza lor s-a ajuns la întocmirea unor scheme morfocronologice
pentru bazinele din sudul, estul sau vestul ţării.
- Tipurile de terase se disting pe baza diferitelor criterii:
85