Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

Mecanismul manifestării gelivaţiei se face prin două procese de natură termică –
creşteri şi scăderi de volum ale componentelor ce alcătuiesc masa rocilor. Ele sunt
urmate pe de o parte de sfărâmarea acesteia (dezagregare) în elemente cu dimensiuni
variabile în funcţie de diferit e condiţii locale. Acţiunea frigului este deosebită în
raport cu prezenţa sau absenţa apei în fisurile sau crăpăturile din rocă. În prima
situaţie prin îngheţarea apei creşte volumul ocupat de aceasta sub formă solidă situaţie
care generează presiuni asupra pereţilor crăpăturilor şi lărgirea dar şi creşterea în
lungime a lor. La temperaturi pozitive gheaţa se topeşte parţial sau total la baza
crăpăturilor acumulându-se materiale desprinse de pe pereţii ei. Prin repetarea
procesului rezultatele se însumează şi conduc la desfacerea rocii în blocuri şi bolovani
colţuroşi (grohotişuri). Procesul de dezagregare a rocilor prin acest mecanism este
numit criofracţie.
Procesul este deosebit de activ când trecerea de la îngheţ la dezgheţ este
rapidă iar amplitudinea dintre valorile termice extreme este mare (ex. minimă – 15 0 ,
maximă 10 0 , amplitudinea 25 0 ). În aceeaşi măsură stimulative sunt macrogelivitatea
rocilor facilitată de heterogenitatea ca alcătuire fizică şi chimică, de un grad ridicat de
stratificare şi mai ales de un volum însemnat de goluri umplute parţial sau total de
apă.
Rezultatele producerii îngheţ-dezgheţului reflectate în formele de relief şi în
peisaje sunt condiţionate de doi factori esenţiali:
• adâncimea până la care se înregistrează ciclicitatea îngheţdezgheţului.
Aceasta este dependentă de climat. Se pot distinge câteva situaţii. În
regiunile polare şi pe crestele muntoase situate la altitudini ridicate în care
temperatura medie anuală este sub 2 0 . Aici se separă la suprafaţa terenurilor un
orizont cu grosimi reduse care în timp de 2-3 luni (vara) se poate dezgheţa zilnic sau
pe un interval de mai multe săptămâni sub care pe grosimi diferite rocile sunt
îngheţate permanent. Deci, efectele ciclului îngheţ-dezgheţ sunt legate de orizontul de
la suprafaţă dar nu trebuie omise nici influenţele celui de dedesubt care este puternic
îngheţat (o masă de rocă şi gheaţă). O altă situaţie este frecventă în regiunile
subpolare şi temperate şi în etajul subalpin montan unde îngheţul este sezonier şi pe
adâncimi mai mari şi unde sunt frecvente zilele de dezgheţ total. Se produc efecte
importante când dezgheţul sau îngheţul sunt relativ bruşte; sunt frecvente la trecerea
sau la ieşirea din sezonul rece. Ultima situaţie este întâlnită în zonele temperate şi
pretutindeni unde se produc în sezonul rece îngheţuri diurne pe adâncimi mici. Rolul
îngheţ-dezgheţului este redus, el asociindu-se altor procese morfogenetice:
• prezenţa apei care prin îngheţ şi creşterea volumului generează
presiuni urmate de deplasări de masă de rocă. Poziţia gheţii în raport de rocă sau în
depozit conduce la efecte mecanice diferite. Când apa îngheaţă pe suprafaţa rocii
rezultă o pojghiţă de gheaţă (polei) pe care materialele căzute din partea superioară a
versantului alunecă. Apa care îngheaţă între particulele aflate la partea superioară a
unui depozit determină ridicarea individuală a lor pe înălţimi de la câţiva milimetri la
câţiva centimetri. Se pot observa coloane subţiri de gheaţă care susţin particule
minerale sau pietricele. În timpul zilei prin topirea gheţii pietricelele cad la distanţe
diferite. Procesul este frecvent în condiţiile unui îngheţ brusc. Al treilea caz
corespunde apei prezente la adâncimi variabile în golurile din depozitul de pantă. Prin
îngheţ ea capătă forme diferite (lentile, nuclee, pene, apofize etc.). Dar naşterea lor
conduce la tensiune cu mărime diferită şi care se exercită asupra celorlalte materiale
din depozit. Rezultă cutări, ondulări, crăpături ale orizonturilor de aici. La dezgheţ,
abundenţa apei în partea superioară a depozitului poate duce la deplasarea unei părţi
din acesta pe un substrat încă îngheţat rezultând văluriri (alunecări de tip solifluxiuni).
112