Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

pe văi. În prezent, există în nordul Norvegiei, dar în pleistocen au avut o dezvoltare
largă şi în Scoţia, Ţara Galilor etc. reprezentând o îmbinare între gheţarii de calotă şi
cei de vale (fig. 31, 32).
3.2. Gheţarii de calotă. Sunt cei mai extinşi acoperind suprafeţe
continentale foarte mari sub forma unor platoşe de gheaţă cu grosimi de la câteva sute
de metri la peste 4000 m. Sunt separate câteva tipuri.
- Gheţarul antarctic - este cel mai mare de pe Glob, ocupă 97,6% din suprafaţa
continentului (13.650.000 km 2 ), are un volum de gheaţă de aproape 30 milioane km 3
şi o grosime maximă în sectorul Polului sud de 4776 m. Reprezintă o imensă cupolă
bombată în sectorul central. A rezultat din unirea maselor de gheaţă provenind din
şapte calote mai mici şi care coboară spre contactul cu oceanul planetar şi în care
înaintează pe lăţimi variabile ca gheţari de şelf. Relieful subglaciar este format din
platouri, depresiuni (unele cu baza sub nivelul mării), creste rotunjite etc. Masa de
gheaţă a calotei este dominată local de unele vârfuri sau creste montane numite
nunatakuri (însumează o suprafaţă de 330.000 km 2 ) care sunt concentrate în regiunile
periferice. Pe aceştia apar gheţari locali sub formă de limbă ce ajung la lungimi de
mai multe sute de kilometri şi lăţimi de câţiva zeci de kilometri; masa de gheaţă care
înaintează cu viteze de câteva sute de metri pe an ajunge la ocean unde se contopeşte
cu gheţarii de şelf, constituind sursa de alimentare principală a acestora (fig. 33).
Gheţarii de şelf sunt mase de gheaţă care continuă deasupra şelfului gheţarii de
pe continent. Se întind în lungul continentului pe 17.800 km, au o suprafaţă de
cca 1,55 mil. km 2 , un volum de peste 700.000 km 3 , lungimi de mai multe mii de
kilometri (mai ales în marile golfuri ale continentului). Din aceştia se desprind blocuri
de gheaţă (aisberguri) care plutesc în derivă până la latitudini de 50 0 .
- Gheţarul groenlandez reprezintă o masă de gheaţă care acoperă cca 83% din
Groenlanda, adică peste 1,8 mil. km 2 , având grosimi de câteva sute de metri la
periferie şi aproape 3000 m în sectorul central. Platoşa de gheaţă (icefjeld) are o
mişcare lentă (câţiva metri/an), un microrelief ondulat cu multe crevase; acoperă în
cea mai mare parte un platou bazaltic, aflat la 500-1000 m înălţime; doar la marginile
insulei sunt munţi granitici cu altitudini de 2500-3300 m. Din calotă şi din gheţarii
montani se desprind limbi de gheaţă care se deplasează cu viteză mare (de la câteva
sute la câteva mii de metri pe an), spre ţărmul Groenlandei generând aisberguri. La
procesul de ablaţie a masei de gheaţă din vecinătatea ţărmului contribuie şi praful care
o acoperă sub forma unei pelicule.
- Gheţarul islandez - este caracteristic insulelor cu activităţi vulcanice (ex.
Islanda) şi care sunt situate la latitudini polare. Condiţiile climatice favorizează
dezvoltarea unei calote glaciare care acoperă o bună parte din insulă; din ea radiază
limbi de gheaţă pe văi. Elementele noi sunt determinate de erupţiile vulcanice sau de
geiseri care topesc o bună parte din masa de gheaţă creând tumultoase cursuri de apă
subglaciare.
- Gheţarul de tip Spitzbergen - este specific insulelor de la latitudini mari cu un
relief variat alcătuit din platouri la altitudini mai mari de limita zăpezilor perene
(500-600 m) dar şi din munţi. Ca urmare, se dezvoltă platouri glaciare mici, iar în
munţi, gheţari de vale. Limbile glaciare desprinse din acestea ajung la ţărm unde
topirile din sezonul cald produc şuvoaie de apă şi ruperea gheţarului în numeroase
blocuri. Astfel de gheţari au modelat Scoţia şi Ţara Galilor.
4. Gheţarii în istoria geologică a Pământului.
Gheţarii sunt legaţi de regiunile cu climat rece unde cad precipitaţii
solide ce persistă multianual. De regulă, acestea corespund zonelor polare. Pe
103