Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• filoane sunt frecvent structuri magmatice alungite cu grosimi variabile
(diametre maxime de mai mulţi metri) care se desprind din batoliţi, lacoliţi sau alte
corpuri magmatice şi străpung pe diverse fracturi masa de roci care le acoperă pe
acestea;
• apofize – sunt pătrunderi lineare de magmă în rocile care înconjoară un
corp magmatic cu dimensiuni mari;
• dykuri – reprezintă corpuri magmatice cu mărimi variabile (grosimi
frecvent de zeci de metri şi lungimi de sute de metri) care au rezultat prin consolidarea
magmei în crăpăturile formaţiunilor pe care le străbate aproape vertical (exemplu între
cele ale unui con vulcanic);
• neckuri – constituie corpuri formate prin consolidarea magmei sau a
unui amestec de piroclastite cu lavă pe coşul vulcanic. De aici desfăşurarea verticală
sau de altă natură; au dispunere cvasiorizontală şi dimensiuni variabile.
- Formele de relief individualizate pe corpurile magmatice. Prin specificul
genetic corpurile magmatice se află la adâncimi variate în cuprinsul diferitelor masive
muntoase, podişuri, vulcani etc. În urma erodării rocilor acoperitoare acestea sunt
scoase la suprafaţă. Datorită rezistenţei mari a lor în raport cu rocile vecine se ajunge
la crearea unui relief distinct în care corpurile magmatice constituie forme pozitive iar
în formaţiunile limitrofe se dezvoltă depresiuni, văi largi etc.
În funcţie de caracteristicile corpurilor magmatice (dimensiuni, desfăşurare,
alcătuire, grad de fisurare) şi de climatul în care se produce modelarea lor rezultă
forme de relief diferite. Între acestea frecvente sunt: masive şi culmi relativ compacte
cu dezvoltare pe o bună parte a batoliţilor sau lacoliţilor exhumaţi, monticoli cu
dimensiuni variate dar cu partea superioară convexă şi versanţi abrupţi; ziduri şi
creste ascuţite cu versanţi abrupţi (mai ales pe dykuri), platouri mărginite de versanţi
cu pantă mare dar care au dimensiuni mari pe lacoliţi şi mici pe silluri, ansambluri de
coloane rotunjite şi blocuri sferice (în climat cald şi umed) sau de vârfuri cu muchii şi
colţuri înconjurate de mase de grohotiş (în climat rece); jghiaburi şi văi înscrise pe
aliniamente de crăpături etc.
3.2. Vulcanismul şi relieful dezvoltat.
3.2.1. Vulcanismul este un ansamblu de procese care implică scoaterea
materiei topite şi a gazelor însoţitoare din locurile de formare (astenosferă sau vetre
din litosferă) la suprafaţa scoarţei (pe uscat sau în bazine marine şi oceanice) unde va
da naştere pe de o parte la consolidări de lave şi acumulări de diverse produse solide
iar pe de altă parte la emisii de gaze şi vapori de apă. Dacă transferul topiturii şi
gazelor din adânc spre suprafaţă se realizează în lungul unor fracturi profunde, ieşirea
lor se concretizează punctiform iar uneori pe aliniamente.
Vulcanismul este legat dominant de zonele de rift unde sunt efuziuni de
materie bazaltică (lave bazice) şi de zonele de subducţie unde sunt lave acide
precumpănitor andezitice. Se adaugă vulcanismul asociat „zonelor fierbinţi”
dezvoltate în diferite sectoare din interiorul plăcilor continentale sau oceanice. Aici ca
urmare a concentrării la partea superioară a mantalei a unui volum însemnat de
materie cu temperaturi foarte mari se produce crăparea scoarţei şi ascensiunea ei
(D.Rădulescu 1976). De toate acestea sunt legate erupţii care au generat în diferite
etape ale evoluţiei Pământului munţi şi platouri vulcanice a căror urme se regăsesc
atât în interiorul continentelor cât şi în bazinele oceanice. Desigur că formele cele mai
bine dezvoltate sunt cele impuse de erupţiile care s-au produs în pliocen şi mai ales în
cuaternar. Ele sunt răspândite pe mai multe aliniamente care reflectă cele trei situaţii
genetice. Se află în lungul rifturilor din oceanele Atlantic şi Pacific, în cele din estul
Africei, Marea Roşie, Oc. Indian sau în unele care au avut funcţionalitate în ere
164