Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

2.2.1. Forme de relief tectono-structural de ordinul I.
� Continentele sunt cele mai mari forme de relief pozitiv care sunt înconjurate
total (Australia, Americile, Africa) sau predominant (Europa, Asia) de apele mărilor şi
oceanelor. Reprezintă (inclusiv insulele care le aparţin) 29% din suprafaţa Globului,
fiind mai larg reprezentate în emisfera nordică. Sunt alcătuite pe verticală din toate
păturile scoarţei terestre (bazaltică, granitică, sedimentară) dar diferit ca volum şi
masă de la un continent la altul. În suprafaţă se pot separa mai întâi regiuni rigide
(scuturi, blocuri, platforme) care formează nucleele continentelor. Acestea sunt cele
mai vechi porţiuni (precambriene) şi fiind alcătuite din roci cristaline, magmatice şi
mai rar sedimentare. De la ele spre exterior sunt alte regiuni cu structuri mai noi
(paleozoice, mezozoice, neozoice) unele parţial rigidizate altele reprezentând unităţi
de orogen încă activ. (fig. 16)
Varietatea structurală se reflectă într-o diversitate de forme de relief de rang
inferior. Prima grupare, rezultată în bună măsură a acţiunii proceselor tectonice este
alcătuită din munţi, dealuri, podişuri, câmpii.
� Bazinele oceanice şi maritime reprezintă 71% din suprafaţa Pământului.
Constituie cele mai întinse forme de relief negativ, care sunt umplute de apă;
dominant în alcătuire există scoarţa oceanică bazaltică şi doar pe margini, la contactul
cu continentele (de la 0 m spre -3000 m) apare scoarţa granitică; rocile sedimentare
deşi sunt prezente indiferent de adâncime sunt discontinui şi au grosime redusă. Deşi
au vechime de sute de milioane de ani, ele reprezintă în întregime regiuni labile ale
scoarţei în care formele de relief de ordin inferior create dominant de manifestări
generale sau locale ale proceselor tectonice sunt limitate ca tipuri. (fig.12)
� Geneza continentelor şi bazinelor oceanice. Până la începutul sec.XX s-au
emis teorii prin care s-a încercat explicarea formei şi poziţiei continentelor actuale ca
rezultat al acţiunii factorilor interni dar şi a unora de ordin planetar (mişcarea de
rotaţie mai rapidă a Pământului la începutul evoluţiei planetei, desprinderea Lunei din
spaţiul actual al Oceanului Planetar, mişcările izostatice etc.). Mai convingătoare prin
argumente şi tratarea generalizată la nivelul întregului Glob a fost teoria lui A.
Wegener. Ea pleca de la continentul unic (Pangaea) care s-a fragmentat în mai multe
blocuri după desprinderea unei mase terestre ce-a dat Luna. În locul lui s-a format
Pacificul. Blocurile s-au deplasat treptat sub impulsul mişcării de rotaţie terestre spre
poziţiile actuale. Se invocau - posibilitatea îmbucării continentelor (vezi Africa de
vest între Americi), elementele comune de faună (pe continentele sudice) şi unele
depozite glaciare paleozoice prezente pe continentele sudice etc.
În prezent la baza explicaţiilor stă teoria plăcilor tectonice care se sprijină şi pe
unele elemente identificate parţial de tectonicienii secolului XIX, dar mai ales pe
progresele din ultimele decenii din sec. XX în cunoaşterea scoarţei.
� Evoluţia oceanelor şi continentelor Pământului.
Datele geologice existente permit în baza tectonicei globale relevarea
câtorva idei generale privind geneza şi evoluţia celor două categorii mari de forme de
relief. Situaţiile sunt mai elocvente pentru mezozoic şi neozoic şi ipotetice pentru
erele anterioare.
O evoluţie prin prisma acestei teorii nu poate fi concepută decât din a doua
parte a precambrianului din momentul în care s-a realizat o scoarţă solidă cu
denivelări, iar temperaturile mai joase la nivelul ei permiteau reţinerea apei din
precipitaţii în depresiuni; în interiorul Pământului prin structurarea materiei în
nucleu şi învelişuri s-a ajuns la diferenţierea astenosferei în care curenţii de convecţie
s-au divizat în mai multe circuite regionale cu ramuri ascendente şi descendente.
Scoarţa fiind subţire, era uşor de fragmentat şi ca urmare blocurile rezultate erau
35