Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

succesiune de munţi realizaţi în arii ce-au avut caracter de subducţie, obducţie,
coliziune).
- lanţuri de munţi şi masive bloc. Se află în spaţii continentale vechi ce
aparţin unei singure plăci. Sunt legate de sisteme muntoase realizate în precambrianpaleozoic,
alcătuite din roci metamorfice, sedimentar vechi (paleozoic şi mezozoic),
magmatite (batoliţi, lacoliţi etc.) ce au grad important de faliere. Au suferit pe de o
parte o puternică nivelare iar pe de alta ridicări cu amplitudine diferită. Cauzele
acestor înălţări sunt legate fie de împingerile tectonice transmise dinspre regiunile de
rift sau de ciocnire a plăcilor şi microplăcilor, fie presiunilor exercitate de la contactul
manta-scoarţă sau scoarţă continentală-oceanică rezultate din diferenţe de potenţial
termo-dinamic între acestea.
În literatură sunt menţionate ca tipice sistemele muntoase din Scandinavia,
Labrador, din sud-estul peninsulei Arabice etc. Le sunt caracteristice versanţii abrupţi
din lungul planurilor de falie (rejucate), asimetria (amplitudine mare a denivelării pe
abrupturile dinspre direcţia de propagare a impulsului tectonic şi o cădere uşoară către
latura opusă), prezenţa platourilor rezultate din nivelări vechi.
2. Teoria geosinclinalelor. Prin aceasta în sec. XIX şi XX se explicau atât
geneza şi evoluţia sistemelor de munţi de cutare cât şi dezvoltarea, ariilor
continentale. Geosinclinalele, erau considerate ca mari depresiuni tectonice ce se pot
forma în interiorul continentelor sau la marginile acestora în spaţii (cuprinse între
fracturi profunde) care cunosc o mişcare de subsidenţă activă. Deplasarea blocurilor
limitrofe spre depresiune determină dezvoltarea unor presiunii enorme care se vor
reflecta în mişcări tectonice ce produc cutarea sedimentelor acumulate şi formarea de
catene muntoase mai întâi submerse şi apoi emerse. În timp de sute de milioane de ani
rezultă lanţuri de munţi care se adaugă spaţiului continental. Acestea sunt supuse
acţiunii agenţilor externi şi pe măsura epuizării energiei tectonice ce le-a creat şi
înălţat vor fi reduse treptat ca înălţime, fragmentate şi transformate în sisteme
deluroase şi în final (după sute de milioane de ani) în câmpii de eroziune (peneplene
sau pediplene). Deci, de la o regiune cu mobilitate tectonică activă când s-a format
depresiunea geosinclinală, s-au produs cutării şi a luat naştere prin înălţare lanţul de
munţi se ajunge în partea a doua a evoluţiei la o regiune joasă rigidă (sub raport
tectonic) în care doar impulsurile tectonice transmise din exteriorul ei vor genera
fracturări, înălţări sau coborâri de blocuri cu dimensiuni reduse; primele vor forma
podişuri sau masive muntoase cu înălţimi reduse iar celelalte bazine de sedimentare
locale.
În ultimele decenii, pe măsura aprofundării teoriei tectonicii plăcilor, geologii au
renunţat parţial sau total la evoluţia prin sistemul geosinclinalelor ori au adaptat-o
înglobând unele aspecte în evoluţia impusă de dinamica plăcilor. În acest sens se
admite posibilitatea dezvoltării de depresiuni tectonice (de orogen) în regiunile labile
ale plăcilor din vecinătatea ariilor de subducţie unde masele de roci sedimentare,
metamorfice sau granitice sunt presate, cutate şi ridicate sub formă de munţi sau
lanţuri muntoase. Presiunile sunt legate de deplasarea plăcilor şi astfel lanţurile cele
mai noi s-au individualizat în regiunile unde ciocnirile dintre plăci au fost mai active
(Cordilierii şi Anzii între plăcile pacifică şi americană; Himalaya în sectorul de
puternică presiune exercitată de blocul indian, sistemul Pirinei – Alpi – Carpaţi – în
sectorul labil puternic expus de înaintarea spre nord a plăcii africane spre cea
euroasiatică etc.).
3. Teorii privind evoluţia regiunilor de uscat:
Până către finalul sec. XIX s-au realizat numeroase descrieri şi interpretări
genetice asupra diferitelor forme de relief îndeosebi în America de Nord, Europa
206