Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

� Alunecarea propriu-zisă. Implică secvenţial mai multe momente.
• Începutul deplasării volumului de rocă şi al depozitelor aflate peste stratul
argilos (impermeabil dar care datorită îmbibării cu apă devine plastic uşurând
mişcarea); rezultă crăpături profunde în faţa cărora materialele se lasă pornind lent în
sensul pantei; se conturează arealul alunecării;
• Dezvoltarea alunecării când masa materialelor se deplasează cu viteze
deosebite în funcţie de gradul de umezire al lor şi de mărimea locală a pantei
versantului. Viteza este ridicată la partea superioară şi scade spre bază; viteza este mai
mare în sectoarele unde concentrarea apei asigură o umezire deosebită; viteza scade
pe măsura derulării procesului şi eliminării apei din corpul alunecării; în general ea
variază de la câţiva metri pe oră în momentele active la sub un metru pe zi în faza ce
conduce la stabilizare; rezultă trepte, valuri de alunecare separate de microdepresiuni
cu formă şi dimensiuni variabile; procesul durează de la câteva ore la mai multe zile.
• Stabilizarea alunecării se realizează treptat pe măsura pierderii apei din
depozitul care a suferit deplasarea fie pe cale naturală, fie prin diverse lucrări
antropice.
• Reluarea procesului. Se produce în condiţiile în care se ajunge la dezechilibre
în anumite sectoare ale vechii alunecări. Acestea corespund fie unor pante mari (râpa
desprinderii anterioare, frunţile treptelor de alunecare, malurilor abrupte ale unor
torenţi sau râuri care s-au adâncit în alunecare etc.), fie locurilor unde se menţin
condiţii de umezire bogată (sectoare mlăştinoase, ochiuri de apă, izvoare bogate etc.).
Reluarea se face după ploi bogate şi cuprinde mai întâi punctele labile; prin însumarea
deplasărilor locale se poate ajunge la generalizarea şi extinderea alunecării înaintând
mai ales spre bază şi către partea superioară a versantului.
� Componentele alunecărilor de teren. Formele de relief rezultate prezintă
caracteristici deosebite atât ca înfăţişare, cât şi ca dimensiuni. Tuturor le sunt comune
câteva componente care au nu numai caracteristici diferite, dar şi evoluţie aparte. (fig.
15).
• Râpa de desprindere. Se află la partea superioară a alunecării de unde se rup
pachetele de rocă; are formă variabilă (de la semicirculară la dreaptă) şi dimensiuni
deosebite de la un loc la altul (de la câţiva decimetri la peste 100 metri), în funcţie de
stadiul de evoluţie; aici roca apare la zi; constituie un sector activ cu frecvente
reactivări; prezenţa crăpăturilor în versant, mai sus de ea, reprezintă un indicator ce
marchează sensul dezvoltării procesului.
• Corpul alunecării. Reprezintă masa deplasată care capătă în funcţie de
caracteristicile materialelor, de pantă şi umezeala din ea, o înfăţişare deosebită
(extindere mare în suprafaţă sau lineară în lungul unor văi). În sectorul inferior apar
frecvent valuri de pământ alungite şi aproape paralele rezultate, fie din revărsarea
materialelor (dacă sunt bine umectate) deplasate peste o porţiune de versant stabilă,
fie din împingerea depozitelor de aici de către o masă mai puţin umedă. Elementele
sale sunt - treptele de alunecare (frecvent sunt la partea superioară şi au în alcătuire
strate de roci bine conservate ca alcătuire şi dispunere; diferă doar unghiul de
înclinare al stratelor; pe fruntea lor se produc reactivări; valurile de alunecare (forme
pozitive conice sau alungite în care materialele sunt puternic amestecate; sunt relativ
stabile); microdepresiunile (se află între trepte, între valuri şi sub râpă; au dimensiuni
variabile; dacă pe fund materialele sunt argiloase acestea favorizează excesul de
umiditate şi chiar individualizarea unor ochiuri de apă; sunt relativ stabile), glacisul
de alunecare (se dezvoltă la cele cu extindere mare pe seama nivelării prin spălare în
suprafaţă sau a lucrărilor agricole);
53