Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

prisma legăturilor de favorizare sau restricţionare a activităţilor umane. Cea mai
importantă asemănare dintre ele constă în faptul că amândouă se bazează pe o foarte
bună cunoaştere a realităţii geomorfologice atât spaţial cât şi evolutiv ceea ce conduce
la discernarea caracteristicilor privind alcătuirea, structura, funcţionarea, unitatea
elementelor rezultate prin sistemul de relaţii generale etc. Le separă criteriile care
conduc la distingerea unităţilor de ranguri diferite regionarea având în vedere unităţi
teritoriale de mărime diferită da cu un specific morfologic aparte pe când tipizarea are
în obiectiv elementele generale caracteristice anumitor categorii de forme de relief,
modalităţi de asociere şi acţiune a agenţilor şi proceselor lor etc. cu exemplificări
regionale şi locale. Şi într-un caz şi în altul se ajunge la ierarhizări plecându-se de la
diviziuni mici (etalon) şi ajungându-se la altele de amploare.
1.1. Regionarea este operaţiunea prin care un ansamblu reliefogen mare este
împărţit în unităţi teritoriale de ranguri diferite. Fiecare din
acestea constituie un
sistem cu o anumită dezvoltare spaţială, alcătuire, limite şi poziţie ierarhică în
macrounitatea superioară.
• Omogenitatea este o primă caracteristică a unei unităţi separate. Ea este
asigurată de prezenţa anumitor
elemente comune pentru toate unităţile de acelaşi rang
ierarhic. Astfel omogenitatea Carpaţilor de Curbură în raport cu alte ramuri carpatice
este definită de – alcătuirea din mai multe pânze structurale ale flişului, prezenţa a
două suprafeţe şi a trei nivele de eroziune, văi principale cu caracter transversal,
neconcordanţa între linia marilor înălţimi şi poziţia cumpenei de ape. La nivelul
masivelor muntoase principale în care aceştia se divid, omogenitatea subunităţilor are
în vedere uniformitatea petrografică şi structurală a lor (M.Baiu din fliş marno-grazos
cretacic, M.Ciucaş o unitate dominant alcătuită din conglomerate cretacice,
M.Buzăului formaţi din alternanţe de strate de gresii, şisturi argiloase marne
paleogene etc.) de care s-a legat individualizarea unor reliefuri specifice cu reflectare
în peisaje distincte. La scara ierarhică mai mică intervin dinamica proceselor actuale
şi forme de relief cu dimensiuni mici (în bazinetele depresionare se disting lunci,
terase, glacisuri acumulative, procese fluviatile dar şi un anumit mod de manifestare a
proceselor de versant).
Omogenitatea generală nu exclude personalitatea ce conduce la unicitatea
fiecărei unităţi în raport
cu cele aflate în aceeaşi familie, deci pe aceeaşi treaptă
ierarhică.
În Munţii Buzăului se includ mai multe subunităţi cu trăsături morfologice
care le conferă omogenitatea în cadrul acestora dar şi caracteristici ce le impun
propria individualitate. Munţii Penteleu se disting prin înălţimi mari, masivitate, un
etaj subalpin bine conturat, platouri interfluviale extinse şi văi înguste. Munţii Podul
Calului sunt scunzi, intens fragmentaţi, văi scurte şi mai largi.
• Specificul morfologic evolutiv funcţional al unităţilor derivă din ansamblul
relaţiilor care în timp se stabilesc între componentele sale.
Ele se reflectă în
fizionomie şi mai ales în morfodinamica actuală. Munţii Bârgăului reprezintă o
unitate distinctă în cadrul lanţului vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali, care are ca
specific îmbinarea elementelor vulcanice cu o structură sedimentară. Vârfurile,
măgurile şi culmile din roci eruptive sunt indicatori ai unei evoluţii caracterizată prin
fragmentarea, eliminarea unor aparate vulcanice dar şi a scoaterii la zi a corpurilor de
lavă consolidată în masa acestora (inversiuni de relief). Fiecare dintre acestea se
impun prin dimensiuni, înfăţişare, anumite procese de modelare dar şi printr-un rol
aparte în unitatea muntoasă inclusiv în raporturile cu activităţile antropice (suprafeţe
forestiere, cu păşuni, fâneţe, poziţia unor aşezări şi căi de comunicaţie etc.)
• Ierarhizarea este o caracteristică esenţială în regionare întrucât separarea de
unităţi morfologice nu se rezumă doar la desfacerea întregului în fragmente
omogene
200