Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

proces după cum naşterea unui ţărm înalt (prin vulcanism sau tectonică) lipsit de
platformă poate conduce la ideea conturării acesteia în timp.
Folosirea primului termen este mult mai reală decât a celei de al doilea care
conduce spre simplificare şi inevitabil. Situaţiile se apropie de caracterul similar cu
cât în apropiere gradul de generalizare creşte. Regional (local) însă el nu poate fi
aplicat decât orientativ întrucât aici intervin o diversitate de aspecte (condiţii, legături,
durata în care acestea se menţin într-o anumită direcţie etc.) care pot conduce la
rezultate diferite (pe versanţii unui masiv granitic modelarea se face în principal prin
dezagregare cu dezvoltarea de abrupturi şi poale de grohotiş în condiţiile unui climat
în care îngheţ-dezgheţul este activ şi altfel în situaţiile cu climat cald şi umed unde
prin alterări bogate rezultă depozite nisipo-argiloase bogate şi vârfuri rotunjite) sau
apropiate (în aceleaşi condiţii de alcătuire petrografică şi de climat diferenţele de
pantă şi de mod de utilizare a terenurilor conduc la situaţii deosebite ceea ce
diversifică intensitatea şi frecvenţa unor procese şi conduce la rezultate variate, spre
exemplu alunecări masive în trepte şi valuri care cuprinde versantul sau un bazin
torenţial în întregime pe pante mari şi alunecări superficiale pe pante reduse).
6.2. Metode folosite în studierea reliefului. Complexitatea investigaţiilor
necesare cunoaşterii reliefului unei regiuni solicită folosirea diferenţiată în funcţie
de situaţii şi de etapa cercetării a unui număr mare de metode. Prin specificul lor ele
se pot grupa în trei categorii.
� Metode generale aplicate în toate ştiinţele. Sunt mai multe, dar importante
sunt următoarele:
- metoda analizei implică separarea întregului în părţi şi cunoaşterea în
amănunt a fiecăruia (alcătuire, legături existente între acestea dar şi cu elemente din
afara reliefului care au însemnate pentru dinamica şi evoluţia lui). Prin aceasta se
stabilesc - locul şi importanţa lor în sistem, caracteristicile şi relaţiile principale şi
secundare, generalizări care conduc la predicţii. Ea este folosită în toate etapele
studierii unei regiuni dar în fiecare implică anumite laturi;
- metoda sintezei - este utilizată îndeosebi în etapa finală a studierii
reliefului regiunii, atunci când există un volum informaţional bogat rezultat din
cercetări pe teren, bibliografie şi din interpretarea materialelor cartografice. Datele
principale, cu caracter general, împing spre înţelegerea mecanismului geneticoevolutiv
reflectat în fizionomia de ansamblu a reliefului, permit verificarea modului în
care acţionează legile generale şi specifice reliefului, conduc la stabilirea de modele
caracteristice facilitând ierarhizării, tipizări, regionări;
- metoda observaţiei are o deosebită însemnătate în cercetarea pe teren,
pe baza ei rezultând informaţiile concrete, de detaliu dar şi urmărirea unor elemente,
procese pe ansamblul regiunii. Se realizează staţionar (urmărirea dintr-un loc a
desfăşurării unui proces, a unor forme de relief în evoluţie în timp îndelungat; ex.
alunecările de teren, limba unui gheţar, un ansamblu de dune etc.) fie itinerant în mai
multe puncte stabilite în lungul unui traseu unde se insistă atât pe înregistrarea tuturor
elementelor specifice locului cât şi pe corelarea lor pe întreg spaţiul străbătut.
Observaţia ajută la separarea elementelor principale (cu caracter general) de cele
secundare (particulare); se fac aprecieri cantitative (rezultate îndeosebi prin
măsurători) şi calitative, ridicarea de probe pentru analize în laborator, întocmirea de
profile schematice, schiţe de hartă, fotografii etc.;
- metoda comparativă - este folosită în toate etapele ea îmbinându-se
cu observaţia. Pe teren metoda se foloseşte pentru extrapolarea pe spaţii largi şi
pentru un număr mare de elemente; serveşte la separarea particularului de general
20