Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

- Butoniera (combe în franceză) reprezintă o depresiune creată în lungul
axului culmilor de anticlinal. Ele corespund bazinului de recepţie, ale văilor de tip ruz
unde prin adâncirea ogaşelor şi ravenelor (de obârşie) se produce aşa numitul proces
de „golire” al anticlinalului şi de extindere a formei negative, situaţie favorizată de
existenţa unor strate de roci moi. Dacă „combe” defineşte o depresiune alungită pe
creasta anticlinalelor mai strânse, „butoniera” care are o formă mai rotundă apare pe
anticlinalele mai largi şi mai puţin pronunţate. În unele situaţii depresiuni de tip
combe se pot dezvolta pe flancurile (versanţii culmei) anticlinalului, dar ele vor fi
asimetrice (combe de flanc). Prin evoluţia butonierelor, vatra acestora poate ajunge la
strate de roci mai dure. Eroziunea se va manifesta diferenţiat (mai rapid în rocile mai
laterale şi mai slab pe cele dure din mijloc). Ca urmare, în timp va rezulta o
depresiune cu aspect inelar în jurul unei creste centrale. Atât la butoniere cât şi la
combe se dezvoltă pe flancuri frunţi de cuestă ce au o desfăşurare simetrică şi au o
poziţie „faţă în faţă”. În funcţie de alcătuirea stratelor versanţii cuestelor vor avea
înclinări şi vor suferi procese de alunecare, şiroire etc. diferite ca intensitate. De
asemenea pot apărea trepte la nivelul unor strate rezistente. Dacă înclinarea stratelor
este mai mare se poate ajunge la individualizarea unor creste secundare pe marginile
depresiunilor.
- Valea de anticlinal – este o vale dezvoltată în lungul axului unui
anticlinal sau anticlinoriu. Se impun prin lărgime, simetrie şi versanţi cu caracter de
frunţi de cuestă. Rezultă prin dezvoltarea şi unirea mai multor butoniere situaţie
însoţită de captări şi realizarea unui râu colector principal. De asemenea se dezvoltă
prin înscrierea în regiunile cutate şi nivelate de eroziune a unor râuri în lungul axului
cutelor anticlinale. Se mai pot forma prin individualizarea şi extinderea pe axul cutei a
unor afluneţi ai râurilor care traversează culmile anticlinale. Prin adâncirea rapidă ele
„golesc” anticlinalul dând văi largi (dacă rocile sunt moi) sau înguste (dacă
precumpănesc rocile dure).
În situaţia structurilor retezate de eroziune se poate ajunge la diverse adaptări
ale reţelei de râuri în acord cu panta şi litologia şi de aici dezvoltarea unor reliefuri
noi. Astfel, dacă stratele de roci din miezul anticlinalului formează un areal dur iar
lateral de aceasta se află capetele stratelor mai moi atunci talvegurile râurilor de pe
suprafaţa de eroziune pot urmări fie benzile de roci moi fie să treacă relativ
perpendicular pe ele. Rezultatele vor fi în primul rând dezvoltarea unor văi
longitudinale pe flancurile anticlinalului ce vor fi paralele cu miezul acestuia care va
fi detaşat în culme secundară. În a doua situaţie valea transversală pe anticlinal va fi
îngustă în sectorul central (dur) al anticlinalului căpătând caracter de (clisură, cluse).
• Sinclinalul suspendat constituie un interfluviu individualizat pe o cută
sinclinală largă sau pe un sinclinoriu. Partea superioară va fi alcătuită din suprafeţe
structurale (platorui structurale) iar versanţii vor avea caracter de frunţi de cuestă.
Dacă acestea au o dezvoltare mare capătă caracter de fronturi abrupte sau de cueste
polietajate (dacă există o alternanţă de strate dure şi moi – ex. în M. Bucegi). Dacă
tectonica deformează cuta ridicând mult un flanc al ei încât stratele ajung aproape
vertical se ajunge la individualizarea unor creste de tip hogbaks cu lungimi de mai
mulţi kilometri.
Formarea sinclinalului suspendat este condiţionată de adâncirea şi lărgirea
văilor de anticlinal încât spaţiul dintre ele (pe cuta sinclinală) devine un interfluviu. Se
ajunge frecvent la această evoluţie în regiunile cutate ce-au suferit nivelări.
Reînălţarea acestora conduce la dezvoltarea unei reţele hidrografice noi care poate
crea văi în lungul stratelor mai puţin rezistente din axul anticlinalelor care vor fi
încadrate de interfluvii secundare pe structuri sinclinale.
160