Europa Nordica.pdf - The Romanian Association for Baltic and ...

Silviu Miloiu
populaŃii, este şi teoria – puŃin acceptată de specialişti - arheologului Richard Indreko
care a plasat patria originară a fino-ugricilor în Europa Occidentală.
În prezent, patria de origine a uralicilor este localizată în Europa Estică, în zona
împădurită situată la vest de munŃii Urali. De acolo, în decursul istoriei, populaŃiile
fino-ugrice s-au deplasat spre vest sau nord-vest, punând bazele unei noi realităŃi
lingvistice şi demografice în regiunea răsăriteană a Balticii sau în Europa Centrală.
Cel mai bine documentată, deşi nu lipsită de o umbră de mister, este sosirea triburilor
maghiare la 896 d.Hr. în câmpia panonică.
Consider ca fiind de mare interes teoria etnologului finlandez Kustaa Vilkuna
care a privit chiar concepŃia unei patrii originare a populaŃiei uralice ca pe o viziune
învechită, iar încercările de a o localiza ca fiind o pură speculaŃie. Foarte probabil,
populaŃii vorbitoare de limbi uralice ocupau, în grupuri sociale restrânse numeric, arii
geografice mai largi, începând de la Urali şi mergând până în zona baltică. În această
viziune, migraŃia fino-ugricilor către vest s-a produs treptat, în grupuri mici, mai
degrabă decât în câteva valuri mari. SpeculaŃiile pot continua şi chiar amplifica în
legătură cu cauzele care au determinat aceste migraŃii.
Din punct de vedere al caracteristicilor antropologice, majoritatea balto-finicilor
sunt de rasă caucaziană. O excepŃie notabilă o constituie ob-ugricii care prezintă
puternice trăsături mongoloide.
Aşa cum s-a afirmat adesea în secolul al XX-lea, nu există istorie, ci istorici care
au propria viziune asupra evenimentelor trecute. Şi mai cu seamă în acele zone
temporale pentru care ne lipsesc documentele scrise, iar arheologia şi politicul sunt
două feŃe ale aceleiaşi monede (ne referim la regiunea ex-sovietică), gradul de
speculaŃie este sporit, iar diferenŃa dintre istoric şi diletant redusă. De aceea, deşi ne
manifestăm propensiunea pentru teoria mai puŃin dramatică a lui Vilkuna, nu putem
să nu ne uităm şi la argumente care ar putea-o contrazice, ca, de exemplu, cel al
migraŃiei, într-un grup mai numeros, al maghiarilor în Europa Centrală. Împărtăşind
scrupulele istoricului preocupat de istoria contemporană pentru perioadele în care
lipseşte documentul scris, considerăm totuşi de mare interes rezultatele cercetărilor
viitoare asupra originii şi deplasării spaŃiale a populaŃiilor fino-ugrice.
Este demnă de remarcat şi prezenŃa pe teritoriul Estoniei de astăzi, alături de
populaŃia majoritară estoniană, a grupului etnic denumit setu, locuitor al sud-estului
statului estonian şi a districtului Pskov al Rusiei. ExistenŃa unor importante
caracteristici distinctive, lingvistice şi culturale, ale grupului setu îi determină pe unii
cercetători să acrediteze ideea că acesta este un grup etnic diferit de cel estonian. Din
nou, argumentele pro şi contra acestei teze au de-a face, uneori, cu politicul, deoarece
regiunea locuită de populaŃia setu a fost şi mai poate fi un obiect de litigiu teritorial
între Estonia şi Rusia. Dacă s-ar dovedi că populaŃia setu reprezintă un popor distinct,
cum susŃin savanŃii ruşi, aceasta ar acorda circumstanŃe favorabilă revendicărilor
teritoriale ruseşti la adresa Estoniei; ruşii au folosit şi pot invoca în sprijinul tezei lor
şi apartenenŃa la confesiunea ortodoxă a populaŃiei setu. Faptul că limba setu este
totuşi apropiată de limba estoniană îi determină pe estonieni să o considere doar un
dialect al limbii lor şi să susŃină că, deşi există elemente distinctive regionale, totuşi
14