Europa Nordica.pdf - The Romanian Association for Baltic and ...

O istorie a Europei Nordice şi Baltice. De la epoca naŃionalismului la Războiul Rece
protocolul Litvinov, care devenise un pact multilateral, în februarie 1929 542 . Finlanda
a fost singurul vecin european al Uniunii Sovietice care nu a procedat în acest fel.
Răpirile practicate de membrii Mişcării Lapua şi practicile acesteia de a-i trimite
pe indezirabili la frontiera cu Uniunea Sovietică au condus la fricŃiuni în relaŃiile
finlandezo-sovietice în toamna anului 1930. În iarna anului 1931 a urmat criza
ingriană. Guvernul finlandez a apelat la Liga NaŃiunilor acuzând Uniunea Sovietică
de mutarea forŃată a ingrienilor. Uniunea Sovietică a acuzat, la rândul ei, fără
substanŃă, Finlanda de fortificarea câtorva insule din Golful Finic. În august 1931 cele
două state au început să exploreze posibilitatea semnării unui pact de neagresiune 543 .
Sovieticii deja semnaseră astfel de pacte cu Germania în 1929, precum şi cu FranŃa şi
Polonia în 1931. Între altele, Finlanda a acceptat un articol care obliga cele două state
să-şi proclame neutralitatea în situaŃia în care oricare dintre părŃi ar fi fost atacată de o
terŃă putere. Pactul a fost semnat la 21 ianuarie 1932 de către ministrul plenipotenŃiar
Ivan Maiski şi baronul Yrjö-Koskinen, ministrul de externe al Finlandei 544 .
Între timp, importanŃa cooperării nordice a crescut, în egală măsură cu scăderea
prestigiului Ligii NaŃiunilor. În toamna anului 1933 Finlanda s-a alăturat Grupului
statelor de la Oslo, care era compus din Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg. Tratatul de la Oslo, semnat în 1930, avea ca principală direcŃie
de acŃiune taxele şi relaŃiile comerciale, dar avea, de asemenea, motivaŃii politice:
toate statele membre sperau că-şi vor putea menŃine neutralitatea prin cooperare
reciprocă.
După ce în octombrie 1933 Germania şi-a anunŃat intenŃia de a părăsi Liga
NaŃiunilor, în septembrie 1934 a fost promovată intrarea Uniunii Sovietice în ligă.
Finlanda nu a semnat invitaŃia de primire în ligă, dar a votat în favoarea primirii
U.R.S.S. în acest organism internaŃional. În 1934 condiŃiile cooperării nordice au
sporit odată ce Suedia a realizat că dezarmarea nu era o posibilitate realistă şi şi-a
îndreptat centrul preocupărilor sale de securitate spre crearea unui sistem concret de
securitate. Orientarea spre cooperare nordică a fost susŃinută în Finlanda de Partidul
Poporului Suedez, Mannerheim, preşedinte al Consiliului de Apărare, primul ministru
Kivimäki şi preşedintele (din 1934) Partidului CoaliŃiei, J.K. Paasikivi. Paasikivi a şi
devenit, în 1936, ambasadorul finlandez la Stockholm. Legăturile dintre socialdemocraŃii
suedezi şi finlandezi erau şi ele strânse. Pe V. Tanner îl lega de altfel o
prietenie personală de primul ministru suedez Per Albin Hansson.
În toamna anului 1934 Finlanda a luat pentru prima dată parte, la Stockholm, la o
întrunire a miniştrilor de externe nordici. În august 1935 miniştrii de externe au căzut
de acord în cadrul conferinŃei de la Oslo asupra unei linii de acŃiune comune,
promovată la sesiunea generală a Ligii NaŃiunilor, care urma să adopte sancŃiuni
împotriva Italiei, după atacul acesteia asupra Etiopiei. În vara anului 1935 Finlanda sa
pronunŃat clar în favoarea unei orientări nordice. Primul ministru Kivimäki a purtat
542 E. Krepp, Security..., p. 13.
543 Osmo Jussila, Seppo Hentilä, Jukka Nevakivi, op.cit., p. 167
544 Instrumentele de ratificare au fost schimbate la Moscova la 9 august 1932, vezi
http://www.histdoc.net/history/history.html
245