Europa Nordica.pdf - The Romanian Association for Baltic and ...

Silviu Miloiu
Primele alegeri parlamentare democratice au servit ca un barometru cu privire la
popularitatea acestor formaŃiuni politice. Parlamentul finlandez (Eduskunta), abia
născut, a cunoscut şi prima mare surpriză: partidul care a primit cele mai multe voturi
şi, în consecinŃă, locuri parlamentare, a fost P.S.D., cu 80 dintr-un total de 200 de
scaune. O a doua surpriză au reprezentat-o Finlandezii Bătrâni care au reuşit să obŃină
59 de mandate. Finlandezii Tineri şi Partidul Suedez, dominante în Senat, au
dezamăgit obŃinând doar 26, respectiv 24 de fotolii parlamentare. Finlandezii,
reprezentaŃi de propriul parlament, refuzau să trimită delegaŃi la Duma rusească.
Statutul asupra legislaŃiei panimperiale din 1910 a obligat Eduskunta să aleagă doi
reprezentanŃi pentru Consiliul de Stat şi patru pentru Dumă. Şi aceasta în condiŃiile în
care primul ministru Stolâpin gândea că Finlanda era tratată privilegiat şi trebuia
adusă în linie cu sistemul electoral din districtele ruseşti. Parlamentul finlandez nu a
acceptat însă legalitatea statutului din 1910 şi nu a întreprins nimic pentru a
nominaliza aceşti reprezentanŃi. Mai mult, pricinile finlandeze urmau să fie analizate
de primul-ministru rus şi guvernul acestuia înainte de a fi prezentate Ńarului. Ministrul
secretar de stat era marginalizat, guvernatorul general fiind acela care aducea la
cunoştinŃa guvernului chestiunile finlandeze 140 . Aceste măsuri puneau practic capăt
autonomiei Finlandei.
În timpul regimului Stolâpin problema finlandeză a devenit una importantă în
Dumă şi, în general, în cadrul dezbaterilor publice din Rusia. Într-un discurs al
primului ministru din 1908, Stolâpin considera că, deoarece Rusia şi Finlanda formau
o singură entitate politică şi aveau o politică externă unică, era necesară o
uniformizare la nivelul organizării lor 141 . Din 1909 situaŃia a devenit mai dificilă
odată cu numirea fostului adjunct al lui Bobrikov, F.A. Seyn, ca nou guvernator
general al Finlandei (1909-1917). Scopul noii atitudini ruseşti faŃă de problema
finlandeză era acela de a crea un nou sistem legislativ imperial care să Ńină cont atât
de existenŃa Dumei cât şi a Eduskuntei finlandeze. În opinia elitei ruseşti, modificările
legislative urmau să fie operate în urma iniŃiativei guvernului rus şi coordonate de
primul ministru. Eduskuntei i se cerea să trimită reprezentanŃi în ambele camere ale
legislativului rus (devenit bicameral din 1906, Consiliul de Stat fiind camera
superioară a parlamentului rus), în conformitate cu o prevedere a Manifestului din
februarie 142 .
LegislaŃia din 1910 a tranşat disputa în favoarea viziunii ruseşti. Eduskunta avea
obligaŃia, după cum am subliniat, de a alege reprezentanŃi în Consiliul de Stat şi în
Dumă. Statutul din 1910 înlocuia Manifestul din februarie. El definea clar sfera
legislaŃiei imperiale. Aceasta includea chestiuni militare, statutul limbii ruse, bazele
administraŃiei separate a Finlandei şi drepturile ruşilor din Finlanda. Un comitet
140 Vezi textul actului publicat de Yale University în cadrul “Avalon Project”, la adresa
http://www.histdoc.net/history/history.html
141 Pavel Miliukov a criticat discursul primului ministru care, în opinia sa, adăuga o nouă problemă unei Ńări
care avea şi aşa destule altele. Politicianul de dreaptaV.M Purişkievici a susŃinut ideile primului ministru şi a
accentuat, ca şi Bobrikov, ideea că Rusia avea un drept al cuceritorului asupra Finlandei, D.G. Kirby (editor),
Finland ..., p. 125-128, document 78.
142 Osmo Jussila, Seppo Hentilä, Jukka Nevakivi, op.cit., p. 77-78.
88