Ghid 2000 Politici Regionale Comisia Europeană - Association of ...

Ghid practic de cooperare transfrontalieră
democraţie înregistrate în Europa
Centrală şi de Est au condus către o
mai mare permeabilitate a marii
majorităţi a frontierelor naţionale. Au
fost înfiinţate numeroase regiuni noi
de frontieră şi transfrontaliere care au
devenit membre ale AEBR. În acelaşi
timp, au rezultat noi posibilităţi de
cooperare ca, de exemplu,
construirea de noi legături (poduri,
tunele) între Franţa şi Marea Britanie,
cît şi între Danemarca şi Suedia.
Deschiderea frontierelor şi apariţia
unor frontiere noi au îndreptat atenţia
asupra problemelor specifice
frontierelor existente. A devenit
limpede faptul că obiectivul integrării
europene necesită o politică specială
favorabilă regiunilor de frontieră,
pentru a înlătura acele probleme de
frontieră care împiedică integrarea.
Instrumentele, deja verificate în timp,
ale politicii regionale a UE s-au impus
ca soluţii mai întîi pentru Europa de
Sud şi de Vest. Programele regionale
de sprijin pentru zonele de frontieră
s-au bazat, începînd cu 1989 / 1990,
pe "planuri sau strategii de dezvoltare
transfrontalieră" şi pe "Programe
Operaţionale" în cadrul unei noi
iniţiative comunitare cunoscută sub
denumirea de INTERREG. 1
La aceste condiţii avantajoase de
promovare autorităţile regionale şi
locale au reacţionat extrem de
repede. “Regiunile transfrontaliere”,
de exemplu structurile transfrontaliere
de nivel regional, au fost create acolo
unde nu fuseseră înfiinţate pînă
atunci. La toate frontierele interne şi,
practic, la toate cele externe ale UE,
au luat naştere - după modelul
descris mai sus al euroregiunilor sau
al altor structuri asemănătoare -
asociaţii regionale şi comunale care
operează cu obiective pe termen lung
1 vezi capitolul A.4
A1 Motive pentru cooperarea transfrontalieră
şi strategii. Pentru rezolvarea
problemelor legislative
transfrontaliere Consiliul Europei a
dezvoltat, în anii '80, acorduri şi
modele. UE a efectuat demersuri
pentru armonizare în multiple domenii
legislative. Guvernele naţionale au
sprijinit aceste evoluţii prin tratate de
aplicare conform prevederilor oferite
de Convenţia Cadru a Consiliului
Europei şi prin reglementări legale
specifice.
În Europa Centrală şi de Est, în
1989/1990, cooperarea
transfrontalieră a debutat după
deschiderea frontierelor, la început cu
ezitări datorate faptului că aceste
graniţe fuseseră greu de trecut multă
vreme. Astfel, cooperarea a fost
pregătită într-o manieră extrem de
prudentă şi “grijulie”. Îndeosebi, în
cazul acestor frontiere anterior
extrem de “închise” s-a simţit nevoia
adoptării cooperării clădite pe baze
transfrontaliere, în care să fie luate în
considerare toate aspectele vieţii
oamenilor, comunităţilor şi regiunilor,
în scopul de a înlătura atît
dezavantajele geografice ale zonelor
de frontieră cît şi marile diferenţe cu
privire la puterea economică, venit,
infrastructură etc., îndeosebi la
frontierele externe ale UE, dar şi între
aceste state. În acelaşi timp, indivizii
de pe ambele părţi ale graniţei au
trebuit să dezvolte o conştiinţă a
apartenenţei lor istorice comune şi să
descopere sau să reînvieun mod de
gîndire mai puternic orientat către un
viitor comun european. Numeroase
zone de frontieră cu minorităţi, care
au nevoie de o analiză atentă,
reprezintă o problemă suplimentară.
Astăzi există deja numeroase regiuni
transfrontaliere (euroregiuni sau
structuri similare) în aproape toate
statele Europei Centrale şi de Est, în
care s-au realizat iniţiative
7