Ghid 2000 Politici Regionale Comisia Europeană - Association of ...

Ghid practic de cooperare transfrontalieră
PRIVIRE DE ANSAMBLU
1. Probleme şi dezvoltare generală
Mobilitatea este una dintre funcţiile
cheie ale societăţii noastre. Transportul
şi infrastructura se numără alături de
potenţialele de educaţie, formare şi
inovaţie printre cei mai importanţi
factori (legaţi de amplasare) ai unei
regiuni. Prin noile tehnici de transport,
logistica modernă şi posibilităţile
îmbunătăţite de telecomunicaţii,
centrele naţionale principale şi regiunile
aşezate favorabil sînt uşor accesibile şi
companiile nu mai trebuie amplasate în
anumite centre de greutate regionale.
Avînd în vedere faptul că regiunile de
frontieră europene:
• sînt adesea amplasate la periferia
ţărilor şi în cîteva cazuri şi într-o
poziţie europeană mărginaşă;
• sînt expuse concomitent la
concurenţa din interiorul pieţei
interne europene;
• se confruntă cu probleme
deosebite la frontierele externe
ale UE (ex. Schengen) şi pe de
altă parte trebuie să servească
drept punţi spre vecini,
este evident că îmbunătăţirea
transportului şi a infrastructurii se
numără printre cele mai importante
măsuri din regiunile de frontieră şi
transfrontaliere. Căci fără drumuri rutiere
şi feroviare, căi navigabile largi
transfrontaliere şi interregionale şi fără
transport aerian este practic imposibilă o
cooperare peste frontiere, lipsind
premizele fizice.
Există trei motive principale datorită
cărora dezvoltarea infrastructurii a
rămas multă vreme în urmă şi, în
multe regiuni de frontieră, este încă
inadecvată:
• În regiunile slab populate şi
izolate, dezvoltarea infrastructurii
C3 Transport şi infrastructură
este minimă datorită cererii
reduse.
• În regiunile mai intens populate şi
dezvolate economic (ex. regiunile
tradiţionale ale cărbunelui şi
oţelului) în special motivele
militare şi politice au fost cele care
înainte au făcut construirea de
infrastructuri de transport să pară
neadecvată scopului, id est dintre
statele naţionale puternice şi/sau
mai târziu dintre blocurile de state
(Est-Vest) să pară inutilă.
• Marile legături de transport peste
ape şi munţi (tunele, poduri) erau
din punct de vedere tehnic dificil
de realizat şi costisitoare încît în
regiunile de frontieră s-a renunţat
la ele.
Pînă în anii '70 ai acestui secol nu
exista o abordare conceptuală în
ceea ce priveşte depăşirea restanţei
infrastructurale din zona de frontieră
prin investiţii orientate în acest scop.
Situaţia s-a schimbat treptat în anii
‘80 şi ‘90, mai ales prin:
• rolul crescut pe care a început
să-l joace politica UE în domeniile
tehnice corespunzătoare,
• realizarea pieţei unice europene,
• deschiderea către Europa
Centrală şi de Est,
• măsuri ale politicilor regionale
europene şi Fondul de Coeziune,
• iniţiative comunitare INTERREG,
• asistenţă structurală de preaderare,
începînd din anul 2000,
pînă la afilierea respectivă a ţărilor
candidate, cu sprijinul
următoarelor trei instrumente de
finanţare:
- programul PHARE revizuit;
- Fondul Agrar pentru
Armonizare cu EAGGF
(SAPARD: Special Action for a
Pre-Accession Aid for
Agriculture and Rural
Developement); şi
56