Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Postmodernismul occidental este în realitate un post-soljeniŃism, după cum în
RO, este un postpaulgomism, însăşi inventarea Cenaclului de Luni eşalonându-se
exact joi 3 martie 1977, tocmai spre a le da studenŃilor o preocupare, organizându-lise
ştiinŃific timpul liber de să nu se angajeze cumva, ca Intelectualii unguri,
cehoslovaci şi polonezi, în Luminarea Poporului, care era prioritatea naŃională.
Postmodernismul a crescut, aşadar, ca un vis de fată, în breşa, în gaura dată
bolşevismului românesc de marele disident Paul Goma, împlinind profeŃia genialului
poet Nichita Stănescu cel elegiac cum că în orice scobitură Ńi se va pune un zeu.
Şi aceasta este atunci fisura care scoate din mode şi actualitate nu numai multe
pagini cărtăresciene ci şi El Hombre reciente al lui Patapievici, aproape în întregime,
prin incultura sau nesimŃirea unor nedisidenŃi de a nu cuprinde în bibliografia
bestsellerului nici pe SoljeniŃîn, nici pe Şalamov, nici pe Goma, nici pe Cioran, nici
măcar pe łuŃea, de te întrebi creştineşte cu a cui putere face el toate minunile astea?
* Postmodernismul era tolerat în Epoca Cea deoarece băşcălia duce la şpagă, iar
metaromanul la şantaj, rezultând consens, nu sinucidere sau RevoluŃie, însă
perpetuarea până la glorie a acestui curent în Epoca Mooye are o explicaŃie orbitor de
simplă: prin superficialitatea lejerităŃii lui ca de lenjerie feminină el îmbracă cel mai
bine formele opulente ale veselei noastre CorupŃii de azi, când Liberty se reduce pe
nevăzute la Libresse, drapând-o suportabil ca şi cum nici n-ar fi o problemă.
* Gemenii luminii. Minunându-te de monotonia cărtăresciană de a nu-şi
modifica scrisul datorând ceva RevoluŃiei sau ManifestaŃiei din PiaŃa UniversităŃii, te
resemnezi că era chiar firească o diviziune a muncii, unii să-şi amâne opera făcând pe
talibanii antibolşevici iar alŃii, mai şmecheri, să şi-o continue, detaşându-se în
managementul carierei.
Totuşi, dacă Mircea Cărtărescu s-a mulŃumit doar cu a privi spre balconul
Golanilor, speriindu-se de icoana BOR şi de dublul chip Eminescian, e posibil ca
imagologii şi anchetatorii psihanalişti să deducă din acest dublu chip care-l intimida
însăşi geneza interioară a narativei Orbitorului, care operează cu gemeni, începe cu
despărŃirea lor misterioasă şi sfârşeşte atomizat apocaliptic cu reunificarea familiei, nu
cu reîntregirea la Prut a Neamului.
Dar tot în străfundurile inconştientului maptexului, a maşinăriei producătoare
de text, aflăm mathesisul universal al lui Coelho, aprinderea luminii prin frecare, în
subteranele şi abatajele fiinŃei, a securiştilor unii de alŃii, însăşi inspiraŃia divină
pentru titlul Orbitor în anamnesisul arhetipal venind de acolo că o dată cu alte zeci de
mii de oameni ce priveau spre balconul de la Geologie, am scandat şi eu până la
răguşeală «Securiştii-n mină, să ne dea lumină!»
Geamănul lui Mircea în acest caz este Marian Munteanu, un fel de Rimbaud de
care nu auzise până atunci nimeni, încât te întrebi de nişte prodigioase consecinŃe dacă
lider al MPU ar fi fost cel mai bine cotat dintre tinerii scriitori optzecişti, Mircea
Cărtărescu, prin a cărui portavoce oranj s-ar fi exprimat delicios şi Marin Preda, şi
Nicolae Labiş, predecesorii săi în postmodernismul serios, poate mai creştea atunci şi
capacitatea Golanilor de a se adresa unui public vast!
* Fluturii Proorocului Apocalipsului de Bucureşti. O, Doamne, cine nu-şi
aminteşte, la auzul cuvântul Levant, un episod de mare lirism bucureştean fanariot,
cum izbucneşte ciuma-n Principele celui mai important prozator de Bucureşti, în afară
de Mircea Cărtărescu şi de Marin Preda al Delirului, regretatul Eugen Barbu, acum
printre îngerii lui Pleşu, maestrul realismului magic balcanic corintic!
105