Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

De aceea, micile Intelectuale atitudinare nu şi-ar dori a locui în interbelic,
expuse concurenŃei cu marii gazetari de atunci, cu marii scriitori, cu atâta aristocraŃie
şi burghezie de merit!
Şi tot de aceea, nu s-a făcut nimic pentru Luminarea Poporului, nici măcar nu s-
a resimŃit patru cincinale deficitul de Bibliotecă NaŃională şi de Bibliotecă pentru ToŃi
ca răspândită carte ieftină subvenŃionată, asigurându-se astfel Autoelitei privilegiul de
a nu suferi concurenŃă de la Partidul Cadrelor Didactice, din rândul cărora se putea
autoalege oricând un tribun incomod, nu ca iconoclastul filozof Emil Moise, ci ca
modernistul din aria curriculară Limbă şi Comunicare, Eugen Lovinescu.
Ipoteza cea mai specifică specificului nostru naŃional este că de fapt
bolşevismul n-a avut nici o importanŃă: productivitatea marelui creier Românesc
conectat direct la Akasia a rămas aceeaşi, ca telomeraza!
Numai că, gustul public fiind îndrumat spre prostii de substanŃa P care
paradoxal nu doare, nu s-au publicat deocamdată toate cărŃile şi toate operele de artă
compuse de la 22 decembrie 1989, ora 12, până în prezent, la ora 8 jumătate, pe motiv
că ar fi fost o reacŃie „elitistă“ în faŃa unei fericiri „populare“.
* Această carte imprescriptibilă, blestemată cu mult înainte de a fi scrisă, Kitsch
orbitor şi geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, a fost concepută la
îndemnul Dumnezeului Neamului Românesc al strămoşilor noştri de a ne aduce cu
toŃii obolul la creşterea calităŃii evenimentelor editoriale ale anului, fiind evident
oricărui cititor avizat din oraşul dunărean al lui Tudor Vianu că din epopeea
metatextual-parodică Orbitor parcă lipseşte ceva şi, pentru umplerea vidului, în siajul
ei înclinat periculos pe-o copastie se mai poate scrie şi surfa mult şi bine.
Ca daco-roman, care ai avut un mileniu de spulberări la perindarea pe aici, cum
la cortegiul istoric demitizat în O2, a sălbaticelor popoare mutătoare, tu ştii că apa
trece, pietrele rămân, ca pe insula cu statui de pe Río Guadalquivir, la Córdoba, aşa
că nu te mai sperie banalitatea barbară că nişte puŃoi scriu cu cretă măscări pe
soclurile giganticilor noştri voievozi şi literaŃi sau până şi pe splendidele replici în
bronz la Apollo şi Artemis din municipiul de pe Dunăre închinat Soarelui şi Lunii.
* La Mogoşoaia. Fără a te gândi la sfârşitul lui Marin Preda, nu poŃi să nu
recunoşti la sfârşitul lecturii boiereşti că TO este minimalizarea Bucureştiului în
favoarea Giurgiului originar, cu nişte mijloace minimaliste, precare, net inferioare
inventivităŃii cu care academicianul Eugen Barbu îşi macula levantin adversarii,
adesea maaaaaximalizând vina la ordinul SecurităŃii Partidului.
Paradoxal însă, Levantul, maculatorul epopee, ca şi părŃile strict bucureştene din
Orbitor sunt un regres faŃă de acelaşi Eugen Barbu în ce priveşte reflectarea
spiritualităŃii româneşti şi a preocupărilor Intelectuale de pe meleag, mult mai bine
reliefate în Principele la Mogoşoaia decât în toată texistenŃa Lepidopterei
postromânismului, care ar trebui să numere pe autorul Gropii ca maestru al său la cum
se valorifică istoria haiducească şi fanariotă, după cum îi e Fănuş Neagu şi D. R.
Popescu la realism magic, Nicolae Breban la filozofie şi Dinu Săraru la istoria
recentă.
* Sângele tineretului idealist de la Baricadă. Mai mult, avem norocul unei
Românii mândre şi prospere ale cărei destine Ńin de la 11 decembrie 1999 de hotărârea
civilizaŃiei euroatlantice de a ne îngloba, postmodernizându-ne cu forŃa, după ce l-a
citit şi asimilat pe Lucian Boia, istoricul promovat de Humanitas, şi a înŃeles că nu
suntem normali din moment ce opunem ideilor blocajele de pe marile artere ale
220