Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

însuşi în noile ediŃii, unde cortegiul istoric al înapoierii noastre nu aminteşte nimic de
opresorii cu inimă de pitbull şi cap de câine, de imperiile care ne-au supt atâtea secole
pibul şi ne-au Ńinut deliberat în întuneric, practicând o deznaŃionalizare atroce.
De aceea, să se argumenteze necesitatea de a se sprijini dl Patapievici în funcŃia
de director ICR câtă vreme nu cunoaştem nici mutra, nici calităŃile uzurpatorului
Lăturiş care-l va înlocui, cu toate că antiEminescianul filozof recent instigă la unele
bănuieli prin privilegierea opresorilor din Europa Centrală, neamintindu-se nimic de
auriul pişat habsburgic şi mai ales de comportamentul bestial al horthyştilor la
ocuparea Ardealului cu sprijinul lui Hitler şi al lui Stalin – din necesitatea de a-i
proteja via Berlin pe fraŃii noştri căzuŃi în cea mai neagră robie, bătuŃi şi trataŃi ca
vitele, fiind nevoiŃi noi a ne intensifica la Răsărit politica de Cruciadă Antibolşevică.
* Temă excremenŃială. Să se argumenteze într-un discurs pe bază de lexic urban
bucureştean tipic că publicul Ńintă de bază al Autoelitei este cel occidental, cu iluziile
lui de necunoscător al Gulagului ci doar al Holocaustului, exploatându-se informativ
marea performanŃă a lui Mircea Cărtărescu de a explica, cam ca din perspectiva
vremilor lui Brucan de la Scânteia, eşecul marxismului la noi nu prin întemeierea pe
ocupaŃia sovietică marxistă, ci prin deviaŃia românului Ceauşescu spre… legionarism,
adică spre acel naŃionalism sprijinit de poporul încă iubitor de łară, capabil chiar de
sacrificii pentru unitatea sau independenŃa ei: „… o altă voce, pe care comuniştii se
obişnuiseră să o asocieze pân-atunci mai curând legionarilor şi slugoilor vechii
orânduiri: proslăvirea eroilor neamului, a voievozilor din trecut, a scriitorilor clasici,
pân-atunci uitaŃi sau puşi la index…“
* Temă paradisiacă. Să se scrie un eseu aprofundat despre Ester, soŃia
colonelului securist Ion Stănilă, activista cea roşcată de la Universitate, îndrăgostită de
Nichi şi pistruiată până-n labii, fără nici un dubiu cea mai simpatică femeie cât de cât
futeşă din Literatura Română postbelică, analogându-se destinul ei ficŃionar cu al
Şeherazadei, autoarea din o mie şi una de nopŃi despre care adevărata critică,
postmodernă, nu a determinat încă esenŃialul, nopŃile când avea menstruaŃie, ca şi în
Istorie plauzibilitatea nefiind satisfăcută decât de ipoteza unui ciclu neregulat. Să se
comenteze particularitatea Esterei Hirsch-Stănilă de a produce, de a enunŃa text, de a
genera scenarii erotice exotice mai bine documentate decât ale lui Mircea despre
RevoluŃie, jocuri de rol de o inventivitate adesea blasfematorie inegalabilă, înălŃate la
zenitul creativităŃii. Să se sublinieze aici geniul ei simulant, adică înaripat orbitor prin
macularea a câte ceva sfânt, iar la analiza din perspectiva simbolică să se examineze
pe bază de suprainterpretare dacă nu cumva Scriitorul a descris fără să vrea tocmai
modul în care Securistul, Cenzorul sau Stăpânul cel Nou fute însăşi Literatura
Română, iar aceasta abia aşteaptă, într-un delir foarte productiv, să i-o tragă din toate
poziŃiile.
* Temă postunionistă. Să se comenteze într-un eseu de cel mult 20 de rânduri
propoziŃia de ma jos:
Refuzând net să ia Basarabia cea oferită ca pe tavă de inimoşii unionişti din
stânga Prutului, România Epocii Mooye merită pe deplin să piarză şi Ardealul, să se
descompună ca uitata Iugoslavie.
Să se demonstreze apoi, în spirit pozitivist, că la Judecata de Apoi de la Casa
Poporului, nici nu poate fi adusă de mascaŃi, în carne obscenă, creier şi oase
„România“, care e un concept moale, ci doară numai nişte concepte tari, lesne
229