Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

sângeroşi, ştefanghiorghiştii gazetari agrari, au dus o viaŃă exact tot atât de grea la fel,
proletară şi înfometată, precât a Neamului Românesc sub bolşevismul adus cu
tancurile de ocupaŃia sovietică nemaivenind americanii!
Cine a stat în Zona Butterfly, în raiul dintre Dinamo şi Circ, de să mergi pe jos
până la Cinematecă sau Universitate, cu tată portbagaj apetisant de gazetar agricol şi
în bloc de securişti, n-a îndurat decât aşa, pentru călire sau observaŃie romanescă,
foamea şi frigul, ca noi, ci s-a simŃit mai degrabă ocrotit ca între clitoris şi Muladhara,
fiind prea de tot minimă morala de declara-n UE că şi le mai amăgea rezistând prin
cultură: Ich vergaß den Hunger, wenn ich Kafka las, und die Kälte, wenn ich Thomas
Mann las.
* Întreg Raportul Comisiei Tismăneanu, care a condamnat la nivel prezidenŃial
comunismul, este luat înapoi de Mircea Cărtărescu prin înzestrarea literaturii noastre
bolşevice postmoderne cu un nou tip, activistul de origine muncitorească care a
crezut în stalinismul dejist.
* Din punctul de vedere al uzurpatorului Lăturiş, cel ros lăuntric de invidie
meschină şi chiar ură, aşa că nu poate fi un ageamiu în strategie, Mircea însuşi ştie şi a
ştiut totdeauna să se orienteze, ceea ce este o caracteristică a eşalonului 3, al
profesioniştilor, al şefilor de promoŃie, al elitei micii nomenclaturi crapuloase, al
gazetarilor antichiaburime, al adevăratului fesenism, cel etern, cel indestructibil.
Înainte de Revo, când ne conducea eşalonul 1, ceauşist, al nomenclaturii, Cel mai bine
vândut scriitor român de azi scrisese suficient de... publicabil, adică nesubversiv,
mimând subconştient unele strategii comportamentale observate la tăticu, încât
dobândise fără probleme statutul de lider talentat şi sârguincios al postmodernismului,
atât ca Nichi-lunedist, cât şi ca Crohu-desantist, cum bine va observa în 2007
promoterul cel mai bun al Alergătorului de cursă lungă.
Iar în 1990, sub eşalonul 2, iliescian, al nomenclaturii, a evaluat ca un autentic
filozof al istoriei Kitsch că nu se putea face carieră în România împotriva enormei
comunităŃi criptobolşevice, care aştepta cu înfrigurare bine informată doborârea lui
Gorbaciov de către dogmatici, adică puterea pe viaŃă şi era capabilă prin monopolul
mediatic şi al serviciilor de dezinformare să-Ńi strice imaginea şi cariera nu numai în
RO ci şi în UE şi mai ales în State.
L-a lăsat pe Marian Munteanu (ulterior candidat la preşedinŃie al şefului SRI,
Virgil Măgureanu, cum eu ŞTIAM, şi magnat) să reprezinte Filologia bucureşteană în
balconul de la MPU, a contrapunctat declaraŃii ambigue pe la TVRL şi prin
străinătate, practic favorizând pe Iliescu, ocupându-se însă, mai şmecher decât
tineretul idealist, în principal de valorificarea ecourilor RevoluŃiei şi Golaniadei afară:
creşterea printr-o muncă necurmată, prin chici cu lipici orbit orbitor şi prin geniu
înaripat, a operei, a brandului, a reŃelei de relaŃii şi a CV-ului, urmând, spre deosebire
de Eminescu cel păros, care era un geniu natural nu unul simulant, până şi rigorile
promovării universitare, inclusiv doctoratul, adică monografia autopromoŃională
Postmodernismul românesc (1999) fiind exploatată strălucit pentru a deporta în
interbelic pleiada labişiană de poeŃi mai lirici, deşi tot de formaŃie filolo.
* Lulu Căldărescu şi Mircea Cărtărescu. Apelurile la prudenŃă ale mamei cu
proteză şi cu fluture, arta de a naviga ca o„ combaină“ prin lanul rău erbicidat a tatălui
ştefanghiorghist şi-au spus cuvântul, convingând şi pe alŃi literaŃi să asculte de părinŃi,
ceea ce i-a amuzat din totdeauna pe cei Şapte magnifici, ezitanŃi totuşi „pe un pod
aruncat spre soare-apune“, spre risipire.
444