Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

fascist, plus că a repune în drepturi Statuia Regelui Carol I, cel mai mare român din
perspectiva anecdotică a lui Patapievici, în parcarea din faŃa Bibliotecii FundaŃiilor
Regale înseamnă azi a obtura circulaŃia fluxului autovehiculelor de pe carosabilul ce
duce la Librăria Kretzulescu, pe când fixată-n grădina Ateneului ar împăca şi lupul, şi
capra, şi varza şi blonda care întreba la Bellagio pe obstreticianul Ştiutor albinos cu
penis curbat giratoriu dacă va naşte ied.
* Astăzi, Eminescu este Mircea, deşi a eşuat în poezie. Demolarea Mitului
Poetului NaŃional în Dilema 265 din 5 martie 1998, inspirată pesemne de un fulger
globular în neromânescul peisaj turistic de pe lacul Como când cu bursa Rockefeller
de la Bellagio din 1997, de s-a putut lăuda cu ea puiuŃul de mic nomenclaturist lui
Volodea, fiu al unui nomenclaturist cu mult mai mare, nu a rămas fără urmări literare
dulci, iar atragerea în acest paricid canonic a ciracilor de la cenaclul Litere Răzvan
Rădulescu, T.O. Bobe şi Cezar Paul-Bădescu, dimpreună cu unii colegi universitari ca
Ion Bogdan Lefter, Cristian Preda şi Şerban FoarŃă, pe lângă bătrâne autorităŃi ca
Manolescu, Zigu Ornea şi cu Paleologu, spre a fi sigur de ireversibilitatea maculării
imaginii astrale făcând pe Eminescu păros ca homosapul lui Darwin şi Engels, chiar
dacă era, a fost genial înaripată. Astăzi, Mircea este Eminescu, îndeplinind toate
funcŃiunile unui Poet NaŃional în postromânism, inclusiv de reprezentare
internaŃională, cum se râdea adineauri nesimŃiŃii că Clasa Muncitoare bea şampanie
prin Nicolschi când o epitomizează el.
* După cum se ştie, universitarul filolo fesenist Ştefan Cazimir, membru PSD,
baroane, al Comisiei Juridică, de Disciplină şi de ImunităŃi a Camerei DeputaŃilor
2000-2004, în, celebrul în referatele webare, mereu citatul studiu, Stelele cardinale
(1975), a demonstrat pe vecie că tot farmecul lirismului nostru Eminescian nu e o
operă deşchisă inepuizabil, mânca-Ńi-aş, ci purcede naşpa de la patru motive centrale,
anume: gândirea, cântul, visul, plânsul, ceea ce presupune, ca şi semifinalele Cupei,
un număr limitat de combinaŃiuni genetice.
Ipoteza de lucru fiind desigur una malpozee, dacă nu şi protocronistă relativ la
Dilema 265, deoarece numai ce tocmai fiind foarte Român Eminescu este
universal, iară nu pentru că stă pe gânduri, pe când postmodernul cinic producător
industrial de marfă scrie, sclav al marketingului, terorizat de „listele kilometrice cu
scrisori de trimis, telefoane de dat, invitaŃii la simpozioane şi mese rotunde, termene
finale pentru articole şi cărŃi“, ajungând până şi să greşească numărul de telefon când
îl dă la pisălogi, ceea ce eu în 109 nu păream a fi.
Totuşi, cu spiritul său iscoditor, pe care îl găsim pretutindeni la Mircişor în
Orbitor, dl Cărtărescu şi-a propus în Visul chimeric să adâncească până-n subteranele
poeziei Eminesciene, unde latră căŃelul pământului, numai una dintre aceste stele
cardinale, anume visul, iarăşi mergând pe o idee malpozee, pentru că n-ai ce căta, la
ce-ai venit? în inconştientul Eminescian, în primul rând pentru că o fi geniul o noŃiune
romantică, nerecunoscută de egalitarismul corect, al cailor de cursă lungă geniali, dar
tot atât de adevărat, de limpede din capul locului, este şi bunul simŃ că un PC
Commodore 64 nu poate „pricepe“ nici în ruptul fluturelui din carcasă
supercomputerele folosite de Culianu sau de KGB pentru a prevedea viitorul, adică
demolarea Gemenilor de la New York în 11 septembrie 2001, când s-a dovedit că
băşcălia postmodernistă este ca râsul la mormânt! Adică tot ipoteză malpozee este să
pui la contribuŃie tematismul lui Bachelard (teoria chibritului care se aprinde prin
masturbare), antropologia Gilbert Durand a imaginarului nostru violent vampiric şi
biata psihanaliză dincolo de Fundeni, ca să adânceşti încă şi mai mult Sărmanul
384