Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Scena LecŃiei de Anatomie a omului-cu-două-mame, care ne scârbeşte
începând de la pagina 418 din O3 cu disecŃia Soldatului Necunoscut, spre marea
satisfacŃie a Duşmanilor, calculată cam cât trebuie să încapă în manualul liceal
Manolescu, este în fapt o capodoperă de influenŃare pozitivă pe urmele DirecŃiei Nouă
a Consensului Şefilor de PromoŃie în Literatura, hm, Română.
Geniul înaripat al postromânismului îi şopteşte Nobelului Român formule
memorabile, nemuritoare, folosibile în orice viitor manual de istorie locală menit a
anestezia nostalgiile în Epoca Wash, când se vor umple cu bărbaŃi cimitirele şi RO va
fi o simplă amintire sub harta euroregiunilor.
Nu vei mai putea surâde niciodată Gânditorului de la Hamangia, replicii sale de
lângă veioză, fără să te exciŃi vizavi de rubensiana lui consoartă, fesenistă îngrăşată
dintr-o zgâtie manelară, de „enzima nemuririi“, acea „substanŃă V a lui Pynchon“ care
desface automat picioarele partenerei: „La ce credeŃi că se gândea el, dacă nu la
sămânŃa lui, ce-avea să umple teritoriul dintre Nistru şi Tisa, łara FăgăduinŃei, unde
curge lapte şi miere.“
* IntenŃia sau justificarea autorului este aici-şa că, maculând prin geniul lui
înaripat Gânditorul de la Hamangia, ar critica exagerările protocroniste naŃionalcomuniste,
iar rezultatul este contrapropagandă profesionistă în favoarea duşmanilor
şi a inamicului, lansarea unei poante antiromâneşti memorabile, nemuritoare, şi
închegarea unui neorollerism care ne destabilizează psihologic defetist convingândune
de realitatea umilitoare că, văzuŃi de foarte sus, noi Românii am avea o istorie de
kkt, adică de fecală în sens Patapievici şi, logic, întorcându-ne la argumentul
patibular, merităm mankurtizarea optzecistă şi dezunirea, dacă megaintelectualul, în
loc să se ia de securist, după ce a pierdut rezistenŃa de stradă, scuipă altarele
Neamului.
De pildă, despre Ştefan cel Mare, ieşit la un sondaj televizat a fi Cel mai mare
Român, dintre zece finalişti mai toŃi unionişti fanatici, ca mine, aflăm aberaŃia că îşi
denigra adversarii şi era un mare violator: „a rostit o zicală nemuritoare, ce i-a servit
drept deviză, şi care-apoi s-a dovedit o lege a pământului pentru toŃi voievozii ce i-au
urmat: «În duşmani cu hula, în popor cu sula!» Nu-i de mirare că toŃi moldovenii de
azi îi seamănă ca două picături de apă: pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge
nevinovat.“ (O3, 420) Aici, tableta deznaŃionalizantă e doar o re-scriere cu
supralicitare rasistă după ce prima demitizare, anti-Delavrancea, dar tot cu
moldoveni care seamănă cu toŃii violatorului mic tiran de provincie, A pus de
mămăligă (cf. Baroane!, p 62, 13 iulie 2004, pentru că pe site la Jurnalul NaŃional, din
lipsă de memorie nu mai încape.), n-a condus la preconizatele schelălăieli ca la
Frontul Salvării lui Eminescu al lui Paul Cernat, din care s-ar fi ales cu un profitabil
efect publicitar.
Iar despre Mihai Viteazul, în timp ce nomenclatura optzecistă, chiar ajunsă la
putere culturală discreŃionară, n-a reuşit nici ea să termine barem Biblioteca NaŃională
începută de Ceauşescu, aflăm că „i-a legat pe Ńărani de glie, dar a şi unit cele trei Ńări
româneşti, cum mai târziu, în mod simbolic, istoricii au unit trei bucăŃi de hârtie ca să
alcătuiască faimoasa lui frază-testament: «Pohta ce-am pohtit: Moldova, Ardealul,
łara Româneasc㻓, mai demitizare expertă decât această poantă cu trei hârtii nici
găsindu-se teoretic, s-ar râde şi Mihai Viteazul.
* Te întrebi de nu cumva această adresare ce te-abate de la trebi nu-i, la lectura
de adâncime printre rânduri, şi o o subtilă declaraŃie de teritorialitate, cum fu cândva
Apelul către lichele, pe şleaul trivial un avertisment al megaintelectualilor bucureşteni
420