Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Temă de licenŃă. Pornind de la şopârla unei covorărese „că şi securiştii sunt
oameni, bea şi ei câte-o cafeluŃă naturală, mai fumează câte-un Kent, mai citeşte «Cel
mai iubit dintre pământeni»..., de', cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale...“
(O3, 31) să se investigheze discursul postcomunist denigrator asupra memoriei lui
Marin Preda, marele prozator citit de toată lumea în anii optzecişti ca disident
antibolşevic, posibil martir despre care există suspiciunea că, mai mult pentru Delirul,
ar fi fost lichidat, ca şi Nicolae Labiş, de către Matrioşkă, adică de un fel de securitate
româno-sovietică, ipotetică dar cu efect omorâtor, expunerea extraselor din cărŃi,
periodice şi emisiuni structurându-se semnificativ ca o executare inertică în gol a unor
directive de la DirecŃia VII Literatură, lansate încă din epoca preoptzecistă a urmăririi
informative a Editorului, dar pentru care mecanismul opritor s-a defectat la RevoluŃie.
Să se menŃioneze expresiv în concluziile finale că nu poate fi votat drept
canonic nici un demers critic care nu menŃionează pentru Marin Preda tipul de lectură
anticolhoz al operei sale sub bolşevism.
Şi să nu se uite că nici memorialistica Romlagului, nici degradarea optzecistă a
umorului în băşcălie manelară, nu au dat pagini mai corosive despre activist,
propagandist şi securit, mai uşor memorabile pe înŃeles de către popor.
* Nu, nu este uşor să fii cel mai mediatizat, mai promovat şi mai bine vândut
scriitor român. Un manşon de ură, din partea veleitarilor, dar şi acea ură abstractă de
tip Moarte Intelectualilor! specifică societăŃii postmoderne dacă nu se face Luminarea
Poporului sau Emanciparea Cadrelor Didactice, s-a coagulat de mult în jurul aurei
sale, protejându-l pe Mircea de înveninatele săgeŃi venite în permanenŃă din toate
direcŃiile, trimise din toate poziŃiile.
În aceste condiŃii, o uşoară crispare te cuprinde ca exeget, tinzi să simplifici
argumentele, să fii şi tu brutal!
Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, intimidează ca un doberman
bine hrănit atacurile maidanezilor şi ale javrelor hămesite: prin metoda savuroasă şi
postmodernă de a descrie ospeŃe sardanapalice Chateaubriand, accesibile doar
scriitorilor colaboraŃionişti, în seceta României ocupate de Armata Roşie şi desantiştii
ei, după ce am pierdut Războiul Sfânt în contra Bolşevismului şi Fascismului (1941-
1945).
La 23 Mai 2006, printr-o intervenŃie intitulată Volodea, aşa cum îl ştiu eu,
Mircea Cărtărescu pune la punct scurt, contondent, leninist, cu argumentul
recunoaşterii occidentale a autorităŃii, controversa legată de cine e românul ALES să
condamne comunismul ca şef de comisie al preşedintelui Băsescu – vreun deŃinut
politic sau Volodea? Evident Volodea!
Fără a sta de palavre cu adversarul, Mircea îşi aminteşte la intimidare
boierească de o bursă Rockefeller trăită la Bellagio, în nordul Italiei, pe malul lacului
Como, la faimoasa vilă Serbelloni, „într-un peisaj care nu era de pe acest pământ“,
folosit în O3 ca decor pentru înnobilarea polono-evreiască prin sex cu Ştiutori
convergenŃi spre Cititorul Unic, a ziaristului agrar Costel, Vater des Ich-Erzählers.
RăsfăŃ regesc cu piscină întregit de revelaŃia că s-a scăldat şi Volodea
Tismăneanu în acel lux, anume fără a ascunde în cartea de oaspeŃi că e din România!
După care subliniere de mare merit, urmează argumente de portret moral,
profesional şi antidiscriminatorii, care reflectă parŃial un complex de inferioritate ca
de la fiu de gazetar agricol, cum ar rezulta din TO, faŃă de fiul unui tov Leonte fost în
Brigăzile InternaŃionale şi la Radio Moscova, apoi dir. adj. la Editura Politică, azi
Humanitas, şeful catedrei de Marxism-Leninism la Universitatea Bucureşti, dar şi la
109