Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

elativizat în raport cu propriile etaloane: e mai mult lirism în Orbitor! E mai multă
poezie, e mai mult mit, e mai înaltă spiritualitate în această epopee triplă a eului
cărtărescian.
Ce rămâne în urmă este exerciŃiu didactic şi istorie literară.
Chiar şi Nostalgia este o treaptă, ca un concert beethovenian de tinereŃe, iar
ocazionala Travesti încape bine aici ca o proză scurtă între celelalte 4-5, a evaluat bine
profesorul Crohmălniceanu.
PoŃi vizita marele labirint cărtărescian al TO luându-Ńi ca ghid numai De ce
iubim femeile, ca încălzire a receptorilor, şi Postmodernismul ca bază teoretică dacă
alta nu ai, plus Enciclopedia Britanică pentru diferitele trimiteri de kitsch ştiinŃific,
câtă vreme nu ai un ghid de lectură online ca al lui Thomas Pynchon.
* Ceva ca ceva. Cât despre Jurnale, scrisori, interviuri scăpând intimităŃi,
decenŃa, ceva ca ceva, discreŃia, buna creştere impun a nu le cerceta, a le ocoli ca pe
un Woyzeck urinând pe zid sau măcar a nu le cita, chiar dacă exhibiŃionismul unei
societăŃi globale paparazzi le permite publicarea antumă şi devorarea lor canibalică în
loc de a creierului şi inimii autorului. Căci oricum, ca Român, sau ca cercetător privat
în geniul sintetic, nu eşti naiv: până şi antrenorii de Liga a II-a interzic accesul
publicului la antrenamentele echipei de bază.
Totuşi, n-ar fi rău, pentru a se vedea încă şi mai orbitor talentul de a concura
realul al Cărtărescului, a se preciza mai limpede ce e cu Rodopii, cât de
nomenclaturist sau securist a fost gazetarul Costel şi cât de real fu fluturele Mărioarei.
Taina cea mare fiind ceva ce pare a-l deosebi exemplar pe Mircea de multă
Autoelită: unii megaintelectuali s-au crezut actori, chiar fiind buni la recitare, cotind
ulterior spre filozofie sau eseistică, spre a rodi şi în management instituŃional, cum şi
nenumăraŃi fizicieni sau metalurgişti sau constructori fac azi Literatura Română.
Numai Mircea pare să fi fost, ca şi mine, din totdeauna Scriitorul, nefiind prea
limpede cum şi-a descoperit de timpuriu vocaŃia, pe ce ton şi prin cine i s-a adresat
Destinul, numai cu jumătate de voce însă, de i-a ciuntit libertatea îndemnându-l să
evadeze din Arhipelagul Şcolar.
* Iar când vom avea adevăratele jurnale, anume facsimilele caietelor
cărtăresciene ca pe ale lui Eminescu, nu m-ar mira ca Geneza Orbitorului, în fond o
cronică de familie de activist cu origine foarte sănătoasă, muncitoresc-Ńărănească, să
fie legată de filmul regizorului basarabean Lucian Pintilie O vară de neuitat (1994),
adică nuvela Salata din Cronică de familie de colaboraŃionistul Petru Dumitriu, unde,
prevestind mişcările epopeice bulgare din O1 (1996), unui Cannes sensibilizat de
groaznicul conflict iugoslav al acelui moment i se prezintă denunŃul că şi Românii au
o vină istorică, masacrând pe bulgari în Cadrilater, ceea ce în fond e încă un argument
pentru preafericita Autoelită că nici nu meritam înapoi teritoriile de peste Prut, de
care şi 22-ul susŃine că ne-am bătut joc, chit că bulgarii din Bolgrad au cam risipit
cândva pupici după pupici la botul cailor trupelor noastre dezrobitoare din 1941!
Cât despre dimensiunea metafizică şi apocaliptică a întregului Proiect Orbitor,
ne întrebăm, tot pe la Paris fiindu-ne gândul, ce rol de izvor a jucat formidabila
sinteză La Fin du monde: une histoire sans fin, La Découverte, Paris, 1989, a
profesorului Lucian Boia, ale cărui devastatoare demitizări ale Istoriei Românilor sunt
secundate fidel, punct şi contrapunct, de expulzia TO, totdeauna însă cu ochii aŃintiŃi
spre curcubeele finale, gigantice, Sibelius-Pynchon, de la Casa Poporului reamenajată
corespunzător ca butaforie pentru sfârşitul textului şi al lumii, ca al unui cuplu de
miliardari eutanasiaŃi într-un Hotel de Lux.
24