Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* FaŃă de etaloanele grele din Orbitor, cum ar fi scena de 69 cu Bombix mori,
uşurica erotică citadină cărtăresciană, recitită în 2007, pare o glumă de seară sau o
insomnie sau un nimic, aşa cum sună sfeşnicul lovit de garafa pântecoasă a
Sărmanului Dionis. Doar Georgicele par a mai rezista, ca Ńipăt despre globalizarea
Ńăranului, numai că, despre Ilie Moromete, trebuie totdeauna să menŃionezi că acest
erou poate să piară cu inima împăcată, el şi-a făcut datoria, insensibilitatea
Lepidopterei postromânismului la adâncul lirism sapienŃial al lui Ioan Alexandru
fiind, jur pe Heidegger, tot atât de nedreaptă precât a face în general abstracŃie de
creatorul poporan, care nu poate concepe fiinŃarea în universul inflaŃionar despărŃită
de opera de artă, cum citează şi candidatul român cel mai îndreptăŃit la Nobelul pentru
eşec, basarabeanul Grigore Vieru: „La noi omul cât îi viu/ Cântă şi pentru pustiu, /
Numai când îi mort nu cântă./ Dar şi-atunci stă şi ascultă.“
* Adecvarea perfectă a discursului la segmentul de public. După ce ai rezolvat
de mic tânăr ambiŃios dilema dacă vrei să te exprimi total sau dacă vrei să te vinzi la
cât cere piaŃa, eşti liber să modelezi pe îndelete profilul fluturelui cerebral al
adrisantului cunoscut şi nu-i mai oferi decât atâtica cât pricepe el când pupă-n calici
Floarea Albastră, cu eficienŃa transferului „ideilor principale“ de aproape 100%. De
unde se vede că anii de practică didactică de la Şcoala 41 geamănă cu Şcoala 42 din
conurbaŃia Colentina-Voluntari-Europa au fost ani de formare fundamentali, un rol
motivaŃional pozitiv pentru raŃiunea de a scrie având şi observarea Unicului Cititor,
care scotea Borgesul şi-l folosea.
De la elevi, părinŃi, colegi şi de la NAVETA adevărată aventură, cu autobuzul
cu burduf 109 (până l-au suprimatără) şi cu tramvaiul 21, din frecuşul cu omul
concret, Mircea a învăŃat în anii optzecişti retorică şi stilistică şi marketing-advertising
cât cuprinde, ca de la un fel de masterat-doctorat în Litere, şi această cură de exerciŃii
aplicative a venit după pregătirea teoretică lirică şi prozastică cenaclieră liberală, cu
Nichi şi mai ales cu Crohu. Dacă ar fi continuat pe această linie corectă şi nu evada ca
un laş şi ca un inconştient din Arhipelagul Şcolar, poate că prietenul meu Mircea
Cărtărescu avea pân-acuma la buzunar teşchereaua cu Nobelul, şi nu mai trebuia să
mă abat Eu de la trebi ca să scriu acest studiu critic de fezabilitate imprescriptibilă
privind urgentarea acestui demers de cel mai mare interes naŃional şi chiar naŃionalist.
* Iluzia exclusivităŃii. TristeŃea lui Paul Cernat, deziluzia calmă a lui Horia
Gârbea, bucuria răutăcioasă a duşmanilor cetind O3 poate că s-ar diminua serios dacă
s-ar face portretul robot al cititorului anteproiectat. În principiu, el ar fi trebuit să fie o
dihanie relativ bătrână, ca să-şi mai amintească de cozi, cu sex dezonorant de
răbdător, pe trei pătrimi feminin, cu buletin de Bucureşti, care a crezut sincer în
comunism şi în ocupaŃia sovietică, adică a locuit în Zona Butterfly cu aspiraŃii spre
Zona Zoster, dar care călătorind în cosmopolitul Occident, pe banii poporului, s-a
deznaŃionalizat suficient ca să poată schimba modelul unei revoluŃii împuşcate, de un
eroism incomparabil faŃă de catifelele din jur, cu modelul unei rosenthaliene năltuŃe
făcute poştă în ceceu, chiar în noaptea în care un alt antiEminescian, cel mai îndârjit,
Răzvan Rădulescu, a văzut că hârtia revoluŃiei era albastră, sprijinind teza inferiorităŃii
rasiale ce rezultă din dramoleta noi am tras în noi de fraieri ce suntem de la ADN, n-a
chemat nimeni pe străzi tineretul idealist să se bată cu lunetiştii.
Fundamental greşit! Din punct e vedere al lucrului temeinic făcut, în momentul
semnalat webar de Ion Buduca, despre preluarea managementului literar mondial de
la Humanitas de către Suhrkamp, de fapt despre apariŃia dezechilibrului dintre export
şi producŃie internă, Mircea Cărtărescu s-a aflat pentru prima oară în istoria scrisului
272