Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

atâta populaŃie e aproape un sector întreg! Singura ipoteză care nu violează legile de
conservare este că publicului cultivat i s-a adăugat publicul fesenist, cu
nomenclaturişti şi securişti cu tot! (Cel Regal s-a tot curăŃat până la 11 decembrie
1999, fără ca tinerii Intelectuali de la Litere să se înscrie la Ńărănişti sau liberali
salvând rotativa.)
– Poate şi publicul manelar a mai cumpărat unele exemplare, zice Coca
Dospinoiu, care s-a delimitat de Humanitas după ce a înŃeles de la Mircea Mihăieş că
în Boierii MinŃii un oier american susŃine că nişte grupuri de mafioŃi au pus mâna pe
putere, pe piaŃă, şi promovează nonvalori pe banii contribuabilului.
Dar un asemenea joc sociologic nu s-ar fi putut iniŃializa în Dacia Felix şi într-o
Capitală atee, cu bisericile ascunse după blocuri, fără a fi fost avizat... octogonal, fără
a se răsplăti de pe Ceahlău ideologia Imposibilei LustraŃii, lansate la 8 ianuarie acelaşi
an 2003, sub ultimul mandat anti-Vadim al Scăpătorului Intelectualilor, dl Ion Iliescu,
anul consensului final, orbitor, toŃi „şefii de promoŃie“ achiezând la integrarea
euroatlantică şi la corolarul ei cel mai plăcut: să iubim toate femeile!
* Faptul că Fluturele amiral al postromânismului nu l-a pupincurit cu limba pe
faraonul Ceauşescu nu ne spune prea mare lucru, obiectează odioşii naŃionalcomunişti,
care nu pot concilia succesul încă de pe atunci al talentatului scriitor cu
poziŃia de azi de soare orbitor pe cerul întregii Literaturi Române postbelice,
deducând că n-a fost el Mircişor un Păunescu, dar ar fi putut să fie!
Cum? Păi... E optzecist, şi ce om inteligent ar mai fi mizat în acei ani
gorbaciovişti de după Solidaritatea, SoljeniŃîn, Reagan şi Papa Ioan Paul al II-lea, pe
Ceauşeştii muribunzi?
Mai ales că piaŃa de carte a Omagiilor era de mult saturată şi câştigurile se
diminuau prin aşa inflaŃie, încât nici nu se mai merita gestul!
De-aia n-a făcut-o, că genetic capabil de îndrăzneli profitabile era! Şi asta
pentru că dacă pui un simplu semn minus în faŃa a ceea ce făcea Păunescu
Ceauşeştilor, obŃii tot ceva imoral. De aceea, un bun Român, însetând după România
Regală Mare, nu vede deosebire între a-l pupincuri pe vojdul bolşevic şi a-i denigra cu
aceeaşi fervoare pe unioniştii Eminescu, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, în folosul
aceleiaşi supraputeri transnistrene de la Răsărit, care abia după secole de glasnost se
va vedea cine i-au fost agenŃi dintre scriitorii lumii şi cine nu!
* Despre deportări şi demolări. Se poate mult învăŃa despre afirmarea
superiorităŃii brandului propriu din Postmodernismul românesc, amplu discurs
autopromoŃional care este ca stingerea luminii la circ să se vadă jonglerul, ca în
celebrul pasaj despre poezia forŃată:
– Explozia metaforică şi lirică a generaŃiei '60 a apărut criticilor vremii drept
un miracol, dar ea nu era decât un pandant al „miracolului românesc“ al industrializării
forŃate. Dacă acei critici ar fi aruncat o privire dincolo de ograda lor, ar fi
văzut că nimeni în lume nu mai scria o poezie filozofico-metaforică încă de la
sfârşitul războiului. Mult-lăudata reînnodare cu adevărata poezie românească a
generaŃiei '60 a fost de fapt o întoarcere la poezia modernistă interbelică, de mult
depăşită în lume.
Dacă Orbitor sfârşeşte ceauşist-apocaliptic, aici, în Postmodernismul românesc,
avem Facerea optzecist-stalinistă, de la colaboraŃioniştii cu ocupantul sovietic
nemaiîngropându-se la demolări generaŃiile anterioare, şi totul sub pretextul unui
sincronism obligatoriu, evident imposibil pentru Kampuchia, România celui de-al 13-
lea Ceauşescu şi Coreea de Nord, truc folosit şi de Ion Bogdan Lefter pentru a-l
347