Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

– Banc sau blasfemie, expoziŃia F.A.Q. about Steve the Great (galeria H'art, str.
Mihai Eminescu 105-107, decembrie 2004 - februarie 2005) a stârnit previzibile
reacŃii de respingere, de la Vadim Tudor la Iustin Marchiş, de la Adevărul la
Gardianul. Subiectul este Ştefan cel Mare, ce suferă, pare-se, de mitologizare.
Dumitru Gorzo îl tratează în falsa Statuie ecvestră din care a mai rămas doar
bustul din fibră de sticlă al unui personaj multicultural, un negru cu mustaŃă şi păr
blond, cu unghii date cu ojă şi sâni proeminenŃi într-un tricou de „marinel“, purtând
coroană Ńigănească şi deşelând un cal verde pictat pe podea, a cărui anatomie este
descrisă meticulos în limba engleză. Alături, Alina Buga plasează Sabia de rahat şi
zaharicale turceşti, iar Suzana Dan un gheridon pe care se află, în trei casete, aceeaşi
prezumtivă moască (să fie acesta singularul de la moaşte?!), copiată ca un mărŃişor în
serie mică, respectiv Sfântul deget mic de la mâna stângă a lui Ştefan cel Mare (...).
* În ale spiritului, controlul poporului este exclus. După care ni se relevă
misterul de ce suntem blestemaŃi noi Românii să investim nu în Infrastructura
Intelectuală, cum ar fi Biblioteca NaŃională sau mall-uri culturale, de care să se bucure
toŃi, întru Luminarea Poporului, ci e de preferat să lucrăm clientelar politic, să lăsăm
pe bază de proiect doar unei haite dreptul de a ne suge pibul. De-aia! Pentru că în ale
spiritului, controlul poporului este exclus, deoarece lui nu-i convine, la o adică
blasfemia, dar uite că argumentele Autoelitei, parodiind reflecŃia năist-noichistă, sunt
irefutabile:
– Puerilă, convingerea generală că aceste lucrări ar putea sa dăuneze spiritului
naŃional obliterează rostul şi sensul cultural al blasfemiei într-o civilizaŃie. În
blasfemie, atracŃia este dată de tensiunea dintre comensurabilitate (prezenŃa, evidenŃa
reperului subminat) şi incomensurabilitate (abisul răstălmăcirii, al asociaŃiilor
degradante). „Miracolul“ blasfemiei stă în capacitatea ei de a se dovedi doar fals
imprevizibilă, ca şi cum ar fi hălăduit în mintea fiecăruia chiar înainte de a fi fost
articulată de operatorul blasfemic, cel exilat - psihanalizabil - în marginalitate. Ca
orice subversiune benignă ce se raportează exclusiv la un dat prealabil, blasfemia este
esenŃialmente conservatoare. Un joc secund necritic, ea proclamă preeminenŃa
motivului subminat şi se supune autorităŃii acestuia, de care depinde prin chiar natura
ei (...).
* Blasfemii chiar religioase-religioase. Este o cazuistică de lemn, uşor de
deprins la seminariile de creative writing din orice facultate de filozofie pe bani,
rezultând de aici o nouă specie de propagandişti care pot dezvolta orice subiect vrei:
despre statui, despre sabie, despre clitoris, despre simbolistica metafizică şi digitală a
moaştelor. Ce contează nu este oportunitatea întoarcerii la argument, la cadavrul din
debara, ci faptul că discursul abstract intimidează gloata şi o împiedică să controleze
ce se face cu banii ei şi asta într-un mod mai batjocoritor chiar decât în administraŃia
publică pur politică. Mai consistent şi ucigător de iluzii e însă că ni se impune să nu
facem gât, pentru Cel Mare, pe motivul hilar că şi cu Cel Sfânt stăm rău de tot! Ar fi
existat blasfemii chiar religioase-religioase, la Ion Grigorescu, la Marian Zidaru şi,
hm, punându-te pe gânduri, cu un morcov de piatră, de lut sau de lemn în rect, dacă nu
cumva însuşi Muzeul łăranului Român n-a fost proiectat la mişto-n deriziune de
megaintelectualul Horia Bernea, din moment ce i se atribuie – fără vreo reacŃie – un
umed vulvar al Prapurilor, care cine mai Ńine minte Muzeul de Artă devenit
vremelnic catedrală mira-se-va să-şi fi permis careva vreo erecŃie:
– TentaŃia blasfemiei (şi, concomitent, revelaŃia religiosului) apare deja în
crucile fesiforme ale lui Horia Bernea, dar şi în falnicul falic al coloanelor de chilie de
248