Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

angajat, adică editorialist, el pamfletează uneori Guvernul, de baroni sau de
automobilişti, opera literară mustind însă de subiectivitatea securistului de omenie,
care generează în proporŃii de masă atractivitatea activistei futeşe creativ şi drama
micului activist presar agricol care a crezut în marxism, dar a fost profund dezamăgit
numai de cum l-a aplicat un popor de hoŃi într-o Ńară de hoŃi, falimentată moral chiar
de Intelectualii ei.
* Jocul Imposibilei LustraŃii. Precum rostul criticii este a stabili ierarhia
urgenŃelor de lectură, aşa şi literatura trebuie să se decanteze prin conŃinutul de
adevăr, indiferent de natura acestuia.
Kafka e mai mare decât Dan Brown prin adevăr.
Iar între Orbitor, Mitrea Cocor şi Cel mai iubit dintre pământeni trebuie decis
după acelaşi criteriu.
Manualele şcolare au menirea de a crea publicul cultivat nu publicul unei
Autoelite.
Un manual fără de ecologistul Labiş, un manual care nu ignoră pe Marin Preda,
dar cu viclenie îl prezintă GeneraŃiei Pupici ca nefiind o urgenŃă a se citi, spre
deosebire de ambigua epopee metatextual-parodică Orbitor, lăudată fulminant, este un
manual care face jocul Imposibilei LustraŃii.
* În orgasmul minŃii şi-n silogismele fecundităŃii, în prostata creierului şi-n
memoria selenară a ovarelor, o întrebare interesantă este dacă are şi poetul Mircea
Cărtărescu clarviziunea maioresciană a dlui Manolescu, de natură totuşi mai apropiată
de critica de direcŃie, sau vede totul cu irizaŃii chici, ca printr-o spermă de aur.
În 1998, când cu Dilema 265, de a tăcut în numele lui Noica dl Liiceanu la
masacrarea lui Eminescu nu pe text ci pe cadavrul de bronz, să constaŃi că modul
Românesc de a iubi s-a schimbat esenŃial şi să estimezi că niciodată nu vom mai avea
apucăturile romantice Eminesciene, aflându-ne pe deplin şi irevocabil într-o epocă
Mooye, concepte precum Poet NaŃional sau întrebări schopenhaueriene ca what is
love? fiind de mult stocate în Muzeul Antipa al Literaturii Române
antepostmoderniste.
Iar în 2003 să fii fulgerat de acea lumină de pe drumul Damascului, să-Ńi sară
solzii de pe ochi şi să înŃelegi că ai datoria de a puncta reperul zădărniciei eforturilor
de a lustra pe cei care ne-au scăpat de Ceauşescu şi ne conduc spre economia de piaŃă
şi spre democraŃie, poate şi spre o cultură foarte pluralistă de tip sat de vacanŃă
mondial, locul vacantat fiind chiar al RO.
* Principiul rechizitoriului plauzibil. Ba încă şi mai tare trebuie să strângi din
ochi ca să nu te orbească faza mare a textului atunci când critica cu mijloace literare a
cultului personalităŃii lui Cea, tot pentru cititorul străin, ajunge-n pagina 290 din O3 la
paradoxul că securiştii lui Ionel Stănilă ies mai bine la imagine decât voievozii
Neamului Românesc!!!
„Îl slujim noi pe Şeful, dar crezi că Securitatea e proşti? (...) Şi noi, securiştii,
suntem oameni, ne e frig şi nouă în case, apucăm şi noi greu bucata de brânză – e
drept că mai pică ceva la bufetele noastre, da' tot un drac – , ne fute şi pe noi la
şedinŃele de partid câte-un căcăcios de activist de ne merg fulgii.“
Limbaj umanist împăciuitorist de Imposibila lustraŃie sadea!
Într-adevăr, trăgând cu ochiul şi timpanul la ce discută colonelul Ionel cu
scriitorul ziarist Costel, bănăŃean de nobilă supra-română sau post-română origine
ficŃional polono-evreiască, dai peste o discuŃie prefigurând şi chiar explicând
519