Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

Căci tocmai ipoteza unei continuităŃi a pânzei vremii e mai slabă.
Şi chiar să fie atât de rău Demiurgul sau Ceea ce este? Adică să distrugi Tu,
Doamne, periodic universurile cu memorie cu tot?
Se pare că da! Creştem şi descreştem, nu ne-alegem cu nimică, toate
cunoştinŃele ce le poate aduna Bioseea prin Newton sau Rembrandt nu aduc ceva nou
sub soare!
Iar omul nu poate găuri absurdul spre lumină decât citind cărŃi, spre a-şi da
seama măcar dacă sunt bune sau proaste de făcut trepte din ele.
* Iluzia accesibilităŃii. Există Akasia şi fiecare o concepe după cum devine.
Eu am Akasia mea, tu ai Akasia ta, desigur există şi o Akasie Madonna, dar şi o
bătătorită Akasie Cărtărescu, marea problemă fiind de fapt accesul fiecăruia la Akasia
lui.
Fiindcă dacă Akasia există dar nu o putem accesa, astfel încât să ne
îmbunătăŃim simŃitor stilul de viaŃă, ea este atunci tot atât de neglijabilă precât
Nebuloasa vâlvoi din Andromeda.
Iluzia romancierului Mircea Cărtărescu, the man who has made Bucharest
mystical, este că scriind o carte totală despre mai nimicul Românesc, va avea acces în
Akasia la cardul din lemn de tek pe care sunt înscrise nu numai derapajele karmice ale
trecutului său izvorât din munŃii Rodopi, ci şi viitorul generat de ele, adică o catedră
Mircea Cărtărescu la Universitatea ConurbaŃiei Giurgiu-Russe, decan fiind Angelo
Mitchievici şi rector antiEminescianul Chivu.
Acest acces este problematic pentru că proprietăŃi clarvizionare pot avea cu
asupra de măsură Floarea łuŃuianu, Florentina Ilis, FlorenŃa Albu, Simona Şora,
Simona Popescu, Simona Patruleasa, Urania sau Theo şi pot să nu aibă deloc tocmai
scriitori dintre cei mai cărtărescianişti, ca Răzvan Rădulescu, prozatorul Paul Cernat
(autor al unui orbitor Război al fluturilor), poetul Globului de cristal Ion Bogdan
Lefter sau chiar Bobe T.O.
* Şi eu am fost la Cenaclul de Luni! Şi abia acum, după lectura TO, înŃeleg că
exclusiv în calitate de Ştiutor şi de Cititor Unic am ajuns eu la Preoteasa (Casa de
Cultură a StudenŃilor ortodocşi), eu care îmi alesesem etaloane inaccesibile, ca
Beethoven al Cvartetelor, şi eram astfel absolvit de obligaŃia de a mai scrie altfel decât
pentru Akasia, iar nu că m-a atras acolo amicul de la Facultatea de Fizică Florin
Sicoie, poetul şi prozatorul cu ochi mai albaştri decât ai lui Herman, şi poate mai
polonezi decât ai lui Witold Csartarowski, ca să descopăr, vai! clasica structură de joc
piramidal a tuturor cenaclurilor unui popor vegetal.
Nomenclatura era deja ierarhizată-n cenaclu, iar Mircea Cărtărescu tocmai citea
cu aplomb Elementele, şi despre quasari peste calea ferată, influenŃa parapsihopupu,
atotştiutoare, a mea şi a colegului de Platformă IFA Măgurele, fiind, în acea seară de
colŃ de cotitură de destin, mai mult ca sigur că hotărâtoare pentru îndrumarea
Candidatului Nobel cel mai bine plasat de azi către idealul postheideggerian de să-şi
însuşească temeinic lexicul şi truismele universal inteligibile ale kitschului ştiinŃific
dipolar, până la asociaŃiunile cu virtuŃi hermeneutice de admirat la realizatorii de
interferenŃe spirituale fizicieni, ceea ce din mila Ştiutorilor Albinosul mi-a emailat
recent că scriitorul optzecist în devenire s-a plasat pe orbita indusă de parcă i-ar fi
curs prin vene monopolii unui magnet tăiat în două şi arătând către o singură direcŃie
(O3,539).
Seara aceea mi se părea promiŃătoare, dar rămânea lung şi greu, trecător printr-o
baltă de sânge, drumul până la noua definiŃie mirandolească a omului, strivit
61